Eu nu sunt blogger. Nu m-am considerat niciodată un blogger și probabil nu voi fi niciodată unul veritabil. Am început să scriu datorită unui vis. Nu e o exagerare, chiar am visat ceva și m-am trezit în cap cu două cuvinte: Aur Mic. Nu știam ce să fac cu Aur Mic, cine e și ce vrea de la mine. Probabil subconștientul meu știa ceva ce eu nu știam. Așa că m-am apucat să scriu Povestea lui Aur Mic.
M-am simțit extraordinar de bine după ce am scris acest text. Atunci era doar un document în calculator. Dar am vrut să-l arăt lumii. Nu mă întrebați de ce, că nu știu. Cred că a fost parțial un exercițiu de descoperire a unor chestii dinăuntrul meu. Am început să caut o platformă unde să scriu. Știu că la vremea aceea, în 2013, bloggingul era un cuvânt exotic. Am găsit platforma Blogger și nu m-am mai gândit la altele. Pe vrema aia nici măcar nu știam prea bine cu se mănâncă domeniile web. Mi s-a părut că este destul de simplă și potrivită pentru mine. Așa a apărut acest blog care a vrut să fie un spațiu de așternut gânduri. Aceste gânduri se traduceau în poezii și proze. Tot în acea vreme am descoperit și proza scurtă. Iar prima mea formă de a scrie proză scurtă au fost poveștile, așa cum e și cea a lui Aur Mic. Am fost toată viața mea îndrăgostit de povești și cred că voi continua să fiu toată viața. Cred că poveștile sunt forme de înțelepciune ancestrală transmisă nouă în această formă. Iar pentru mine, exercițiul scrierii unor povești e ca o explorare a golului ăla din centrul ființei care îmi guvernează viața. V-am mai spus despre asta, în centrul fiecărei ființe este un gol pe care încercăm toată viața să îl umplem (nu îmi aparține mie această cugetare, dar nu îmi mai amintesc cui). Firesc, titlul blogului a venit: exerciții de explorare a lumii. Nu e vorba de turism, e vorba de o lume interioară, nu de cea exterioară.
Mă simt puțin ciudat să îmi amintesc toate aceste lucruri pentru că ele pentru mine au o încărcătură foarte intimă. E ca și cum mi-aș da jos cămașa. De fapt, așa cum era și în poveste, eu sunt Împăratul Mut.
Cred că ar trebui să închei acest text cu niște scuze față de voi, cei ce citiți. Știu că sună cam plângăcios ce am scris și sunt puțin rușinat. Nu îmi place să fiu plângăcios sau afectat. Îmi voi reveni la următorul articol. Cât despre blogging, voi continua. Așa, încet, în ritmul meu - 38 de articole în 5 ani, o lună, 2 săptămâni și o zi (sună ca un titlu de film, nu?). Într-o zi voi cumpăra un domeniu, ca să am un nume doar al meu așa, fără altceva în coadă. De ce am scris atât de puțin? Timpul e inamicul meu. Știi, când ești ocupat, ai impresia că totul e plin în viața ta și nu mai ai niciun loc liber pentru nimic. Dar, de fapt, golul ăla se adâncește.
Ce am scris mai sus e pentru Superblog 2018. Mă bucur că proba asta m-a dus 5 ani înapoi în timp. Ați observat că elanul unei sărituri începe cu un pas în spate, unul de sprijin, din care zvâcnești apoi spre prag?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu