Am participat de curând la un concurs
de cultură generală. Ca și la celelalte, nu am câștigat. E al
treilea la care mă duc. Și voi continua să mă duc la altele. De
ce? Ca să mă fac de râs? E și asta o variantă. Câteodată nu am
simțul ridicolului. Dar în cazul acesta e un pic mai mult de atât.
Mă interesează banii? Nu, m-am vindecat de boala asta când am
înțeles că pe măsură ce alerg mai tare după ei, pe atât ei fug
de mine. Culmea e că fug mai tare decât pot eu alerga. Spiritul de
competiție? Da, e puțin din asta și e puțin și puțin din
plăcerea jocului, îmi place să mă joc, ca oricărui bărbat matur
care se respectă, nu? De fapt, e o luptă, cea mai a naibii luptă
din câte există: lupta cu mine și slăbiciunile mele. De fiecare
dată am pierdut din cauze care nu țin de cultura generală. Bine,
nu am știut răspunsuri la toate întrebările, dar dacă aș fi
făcut anumite chestii aș fi câștigat. Fie am fost prea emotiv,
fie nu m-am gândit lucid la toate variantele, fie m-am gândit la
toate și am ales-o pe cea mai proastă, fie m-am relaxat prea tare,
fie nu m-am concentrat deloc. Nu am pierdut bătălia cu capacitatea
mea de memorare a cunoștințelor, ci cu caracterul meu delăsător,
emotiv și nerealist. Plus neîncrederea în propriile instincte,
ceea ce e echivalent cu un păcat. Cine știe, poate oamenii chiar
vor spune (sau spun deja?): ”păcat de el”.
Lupta asta cu mine însumi e un drog.
Aș putea trăi liniștit fără propria mea provocare, aș putea
alege întotodeauna calea cea mai ușoară, se poate și așa. Dar
instinctul ăla al meu pe care tot nu îl ascult, se încăpățânează
să îmi șoptească ”Poți, mă tembelule, poți!” Știți ce
i-am spus prietenei mele după acest ultim eșec? ”Acum vreau să
urc pe Moldoveanu!” A urmat privirea aia a ei care spunea în
același timp ”A înnebunit, săracul!” și ”Sper că nu vrea
să mă ia și pe mine că nu am chef de așa ceva!”. Iar
instinctul a preluat jumătate din gândurile ei și în același
timp ”Bravo, mă, du-te!”. Are vreo importanță că nu am experiență în excursii în munții României? N-are. Așa că mă
duc, nu? Mă duc. La vară.
Ei au reușit, urmez eu. Sursa foto: adventure-travel.ro
Deci, cum naibii am să mă urc eu pe
cel mai înalt vârf din țară? Păi, în primul rând ar trebui să
mă antrenez puțin. Adică să îmi mișc fundul mai mult decât din
casă în mașină, pe scaun și în pat. Ar fi un început bun. Apoi
ar trebui să mă interesez de un echipament potrivit pentru turism
de aventură. În plus, având în vedere experiența și pregătirea
mea, cred că ar trebui să optez pentru o excursie personalizată,
adică să găsesc un grup de oameni cu mare experiență în
ascensiuni montane, cu experiență de ghid, care să mă ajute în
acest demers. Am convenit deja că prietena mea nu are chef de așa
ceva.
Traseu pe creasta Făgărașului spre Negoiu și Moldoveanu.
6 zile de treking, cică. Un fleac.
Sursa foto: adventure-travel.ro
Și de ce nu ai eșua în acest
proiect, de asemenea? Mă veți întreba asta, știu. Pentru că deja
simt că voi câștiga. E un sentiment pe care l-am avut foarte rar
și atunci când acesta persistă, ai toată puterea de care ai
nevoie ca să mergi până la capăt. Nu îmi e teamă de corpul meu,
toată lupta e psihică. Știți senzația aia când ești sus, ai o
lume întreagă la picioare și știi că ai câștigat bătălia cu
tine? Cred că voi o știți, eu încă nu. Toată frumusețea aia
care e în fața ta, care e în spatele tău, care e pretutindeni,
care ai senzația că se dezvăluie doar pentru tine? O știți?
Știți cum se simte corpul ăla obosit ajuns în vârf? Fericit.
Luați de aici! Ce ziceți de asta? Seamănă cu mine?
Circuit Annapurna - traseul himalayan de referință.
Sursa foto: adventure-travel.ro
Nu vreau să duc la extrem gândul
ăsta. Nu e totul pentru mine, nu depinde viața mea de această
ascensiune pe Moldoveanu. Sau poate că depinde într-un fel. Poate
că reușind asta, viața mea se va schimba. Sau va curge la fel ca
până acum. De fapt, nu vreau ca viața mea să se schimbe, nu asta
caut. Dar caut o victorie, asta caut. Am nevoie de ea. Nu vreau să
par nerecunoscător, am ceea ce îmi doresc, nu sunt un nefericit al
sorții. Poate că vreau să îmi fie frig, să îmi infrunt frica de
înălțime, să merg ore în șir, să disper la trei secunde după
ce jubilez, să îmi simt instinctul confuz. Vreau să fiu parte a
unei alte lumi, a celor care au reușit, a lumii celor care au luat
provocarea și au făcut-o. La naiba, au făcut-o! Știți, am citit
undeva că viața noastră are în centrul ei un gol pe care încercăm
să îl umplem. Cum îl umplem depinde de fiecare dintre noi. Nu
există rețete, nu sunt moduri bune sau rele de a face asta. Cert e
că fiecare din noi face asta, fără excepție. Vreau să mai pun o
piatră în hăul ăsta. O piatră pe care să nu îmi alunece
bocancii. Așa cum nu le alunecă băieților ăstora de la Extreme
Travel. Gândește-te că sunt oameni care au mers în expediție în Himalaya și au ajuns la 5416m fără butelii de oxigen. Nu îmi e
teamă dacă sunt cu ei. Nu îmi e teamă de cât de greu va fi. Acum
îmi e teamă doar de mine. Asta e frica din centrul golului ăla.
Dar, hei, rezolvăm asta la vară, da?
Acest articol a fost scris pentru
Superblog 2018.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu