duminică, 11 noiembrie 2018

Doctori colorați aveți?



Știți că puteți face pneumonie de la un dinte stricat? Nu o să vă citez dintr-un tratat medical, dar o să vă povestesc cum am pățit eu asta. Aveam vreo 8 ani, deci totul se întâmpla prin `90-`91. Mama m-a dus la o doamnă doctor stomatolog, pentru că mă durea un dinte. Nu știam eu prea bine la ce să mă aștept, dar îmi amintesc că încă din sala de așteptare nu mă simțeam prea bine. Se auzea un tânguit din cabinet iar mirosul ăla de pe hol nu era deloc plăcut. Plus zgomotul pe care nu l-am uitat toată viața mea și am aflat curând că era sunetul scos de o freză dentară în funcțiune. Doamne, păzește-mă de dentiști, că de dușmani mă feresc eu! Bun, revenind, mi-a venit și mie rândul să intru în cabinet. Acum aș vrea să vă imaginați un cabinet stomatologic din anii `90 dintr-un orășel de provincie. Adăugați o toamnă târzie și un cabinet nu prea luminos. Nu vă opriți, nu, mai e și o doamnă stomatolog între două vârste, mai aproape de a doua vârstă decât de prima, într-un halat cam ponosit. ”Uite, întinde-te aici! Ce a pățit? Hai să ne uităm. Deschide gura mare!” Și... a început. Întâi a băgat un instrument de metal cu care m-a zgândărat EXACT unde mă durea. Nu părea impresionată de gemetele mele. Iar ceea ce vedeam eu era pe lângă chestiile metalice care îmi intrau în gură, doar halatul ăla ponosit. Cred că am văzut și o pată mică de sânge la un moment dat. Dar asta nu era nimic. ”Trebuie să îi facem o injecție ca să pot lucra mai bine”. Au apărut o seringă și un ac. Și astfel a apărut și primul val de transpirație. Mama s-a opus injecției, căci eram în tratament cu alte pastile, dar răul era deja făcut: văzusem seringa, acul. Nu mai știu ce s-a întâmplat ulterior, doar că de fiecare dată când se apropia de mine doamna doctor în halatul ăla nenorocit, încă un val de transpirație venea. Când am ieșit din cabinet eram fleașcă. Am ieșit afară, mama m-a controlat, a constatat cât eram de ud, dar nu mai avea ce face. Haine de schimb nu aveam, afară bătea un vânt câinesc și uite așa când am ajuns acasă aproape tremuram. În următoarele zile aveam să primesc vizite dese de la o asistentă vecină și curând mă vizita o dată la 12 ore, cu o seringă mare și un ac încă și mai mare decât al dentistei. Făcusem ceva foarte aproape de o pneumonie și doar cu injecțiile mă puteau pune pe picioare. Știți care era partea bună? Asistenta care venea acasă nu avea niciun halat. Altfel, nu știu cum reușeau să mă facă bine. Chiar și așa, am strâmbat vreo două ace de seringă (eu când vreau să mă încordez, mă încordez!), dar asta e altă poveste.

De atunci, am mai trecut prin spitale, am fost internat, mi s-au făcut analize la trei zile, mi-au băgat perfuzii. Am învățat să mă feresc de ace, pur și simplu îmi pironesc ochii în tavan și îl studiez lung, lung, până se termină totul. Dar de halatele asistentelor și ale doctorilor nu mă pot feri. Nu am învățat cum și nu știu dacă voi deprinde vreodată asta. Cred că nici cea mai geloasă soție nu a studiat vreodată cămașa soțului mai temeinic decât mine halatele asistentelor și doctorilor. Pentru mine, totul începe de acolo, de la aceste halate medicale.

E adevărat că nu toată lumea a resimțit atât de grav ca mine o experiență medicală, în fond, destul de banală. Până la urmă sunt un adult imatur de 35 de ani. Cu toate acestea, dacă stau puțin și gândesc la rece, e foarte important cum se prezintă un doctor sau o asistentă în fața ta ca pacient. Pe lângă modul de a vorbi și de a se comporta, este foarte importantă prima impresie. Dacă doctorul ar veni cu un halat ponosit sau pătat ori rupt, ce părere ai avea despre el? Câtă încredere ți-ar inspira? Nici tu nu mergi la serviciu îmbrăcat neglijent, nu? E și o chestiune de respect, nu numai de încredere. Uite, la o clinică privată, am văzut în sectorul unde erau internați copiii mai multe asistente medicale purtând bluze medicale cu imprimeuri. Cred că pentru copii e foarte important iar pentru ei o internare în spital e un eveniment traumatic, cu siguranță. Dacă poți face experiența asta puțin mai colorată, de ce nu?

Eu ca adult nu am nevoie de o asistentă de 25 de ani cu halat roz (bine, trebuie să vă spun un secret: și prietena mea citește acest blog), cu siguranță nu am nevoie de o asistentă cu halat roz sau galben, iubita mea, voiam să spun altceva. Ce voiam să spun? A, da. Poate că un halat colorat sau cu dungi, cu gri și albastru sau cu o croială mai aparte ar influența starea de spirit a pacientului. Într-un spital nu intri că nu mai poți de bine și atunci orice iese puțin din monotomia acelui alb obsesiv e ca o rază de speranță. Albul e culoarea curățeniei și a atenției, dar culorile sunt cele care dau speranță și optimism. Chiar zilele trecute, gândindu-mă la asta, am găsit pe internet un magazin online de costume medicale și echipamente de lucru. Chiar există lucrurile astea. Chiar există halate medicale prietenoase, bluze colorate, croieli interesante din materiale de cea mai bună calitate. Și nu cred că a purta așa ceva te face mai puțin serios ca doctor sau asistentă. Dimpotrivă, cred că îți arată latura umană, caldă. Angajații din spital nu trebuie priviți ca niște zei sau căpcăuni, sunt oameni și ei, pe care e important să îi simți aproape, să ai încredere în ei nu numai ca profesioniști în meseria lor dar și prin modul în care se îmbracă și se prezintă. Haina nu îl face pe om, dar prima impresie contează întotdeauna.



Articol scris pentru Superblog 2018.

joi, 8 noiembrie 2018

Nihon e no Tabi (sau cum să ajungi în Japonia)


Pe la 25 de ani eram îndrăgostit de Viki. De o vârstă cu mine, ea era însă tot ceea ce nu eram eu. Eu eram timid și pierdut în spațiu, ea era îndrăzneață și hotărâtă, eu eram cu fluturi în cap, ea era deja plecată din țară și pe picioarele ei. Nu am întâlnit-o niciodată, doar corespondam pe internet, pe un site de socializare. Ne-am scris și vreo 2 scrisori la un moment dat. Am rătăcit adresa ei. Ce e interesant e că profilul ei avea numele Viki Hizashi. Am aflat ulterior că ”hizashi” înseamnă în japoneză rază de soare; i se potrivea. Viki era îndrăgostită de Japonia. Studiase limba, avea multe poze din călătoriile ei în Japonia și avea și două texte scrise în japoneză pe acel site de socializare (Google m-a ajutat cu identificarea limbii, dar nu prea a reușit să mă ajute la traducere). Așa am început eu să fiu interesat de Japonia.

De unde răsare soarele

O știm ca ”Țara soarelui răsare” pentru că se află în partea cea mai estică a planetei față de meridianul zero. Chinezii considerau că la est de ei este originea soarelui, adică în Japonia. Tot ce știu despre Japonia este însă din cărți și de pe internet. Însă ceea ce m-a atras întotdeauna la filosofia și cultura orientală e faptul că pune mult mai mult accent pe om, pe spiritul său și pe relația cu natura decât filosofia occidentală. Există un respect față de natură al japonezilor pe care l-am aflat citind despre ei și asta e un lucru minunat. Aș vrea să vizitez Japonia și să intru în modul de viață al unui om obișnuit, dar știu că este foarte dificil. E o cultură total diferită și doar un bun cunoscător al ei te-ar putea ajuta să o înțelegi.



Bineînțeles că în Japonia pe lângă experiența culturală foarte bogată ai o mulțime de atracții, de la cele ale naturii până la bucătărie, viață de noapte, infrastructură sau temple și viață religioasă. Vreau să simt și ritmul unui oraș cu aproape 10 milioane de locuitori cum este Tokyo dar să cunosc și o parte din imensa moștenire culturală a Kyoto-ului, fosta capitală imperială a țării pentru mai bine de 1000 de ani. Tot în Kyoto poate fi vizitat și vechiul cartier al gheișelor, Gion. Cu puțin noroc, poate chiar văd una. Dar aș vrea să văd și incredibilele parcuri pline de flori, și zona muntelui Fuji, considerat unul dintre munții sacri ai țării. Poți merge cu barca în craterul unui vulcan sau poți experimenta una din numeroasele băi termale, foarte populare în Japonia. Mi-ar plăcea să aflu și din secretele faimoasei ceremonii a ceaiului, să vizitez un templu șintoist, dar să văd și Hiroshima – locul în care acum 73 de ani a fost lansată prima bombă atomică. Sunt atât de multe lucruri pe care le poți face, încât fie îți iei vacanță vreo câteva luni și stai acolo, fie optezi pentru un circuit în Japonia de 2 săptămâni, care să-ți ofere o perspectivă cât mai largă asupra acestei țări atât de fascinante.

Circuit în Japonia 2019



În primăvara lui 2019 un eveniment istoric aparte are loc în Japonia: împăratul Akihito va abdica în favoarea prințului moștenitor Naruhito, moment istoric însoțit de festivități deosebite, având în vedere că astfel va fi fondată o nouă dinastie imperială. Primăvara în Japonia înseamnă întotdeauna Sakura – sărbătoarea cireșilor înfloriți, dar spectacolul floral al Japoniei include și florile de glicină și azalee care explodează în acest sezon. Luna aprilie e perfectă pentru o vizită din această perspectivă. Am enumerat mai sus atracțiile deosebite și cel mai fain e că toate acestea pot fi atinse într-un singur circuit, care pe lângă acestea oferă multe alte experiențe deosebite. Iar când ești însoți de un ghid cu experiență și bun cunoscător al culturii, e și mai fain.

Japonia cu Exact Travel Club

Am dat peste cei de la Exact Travel Club când am căutat pe internet o excursie în Japonia. Lucrul care m-a încântat cel mai mult a fost faptul că au ghid vorbitor de japoneză. În descrierea turului aniversar (noua dinastie, noul Împărat, prilej de sărbătoare în Japonia) pe care îl oferă în perioada 30 aprilie – 3 mai 2019 scrie că vom fi însoțiți de un ghid crescut și educat în Japonia, ceea ce mi se pare un avantaj imens. V-am spus cât de interesat sunt în cunoașterea culturii locale, dincolo de locurile vizitate. Ai ocazia să faci o incursiune, chiar dacă pentru scurt timp, în viața japonezilor obișnuiți cu ajutorul cuiva care îi cunoaște foarte bine. Asta ca să nu mai pomenesc de toate avantajele practice ale prezenței unui astfel de ghid.

În al doilea rând, e evidentă pasiunea pentru Japonia care reiese din modul în care își prezintă circuitele și cum alcătuiesc programul fiecăruia. Pe lângă circuitul aniversar pomenit mai sus, mai poți opta pentru încă unul care ajunge și în Coreea de Sud. E fantastic! Sunt singura agenție din România care au în ofertă emiterea de abonamente pentru căile ferate japoneze, JR Pass. Echipa agenției este mixtă, româno-japoneză iar asta îmi dă încredere.

Un alt lucru care contează este atenția acordată organizării. Mai ales când călătorești într-o țară atât de îndepărtată, cu o cultură total străină, e foarte important să te bazezi pe spiritul organizatoric al agenției, să știi că bagajele tale sunt în siguranță, că este întotdeauna cineva pe care poți întreba orice nelămurire ai. În descrierea fiecărui tur itinerariul este descris pe ore, cu prezentarea clară a fiecărei activități. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, totul este planificat în detalii.

Pasiune, dedicare, spiritul organizatoric sunt ingrediente ale profesionalismului. De altfel, se potrivește: o țară atât de bine cunoscută pentru punctualitate, eficiență, grijă pentru oameni și natură este prezentată mie, turistul care plonjează în necunoscut plin de curiozitate, în modul specific acestei culturi, arătând respect, grijă și eficiență. E un motiv pentru care se numesc Exact Travel Club. Exact!

Articol scris pentru Superblog 2018.





marți, 6 noiembrie 2018

Copiii buni, copii sănătoși

Dragii mei,

Copiii noștri sunt cea mai mare bucurie a vieții. Din momentul în care ei vin pe lume, viața noastră se schimbă și tot ceea ce facem e pentru ei. Le dedicăm timpul nostru, energia noastră, banii noștri, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume, sacrificăm uneori multe alte lucruri de dragul lor. Știu că nu e ușor, sunt și eu părinte și trec prin aceleași încercări. Iar când copilul nostru e bolnav sau suferă, suferim și noi. Niciun părinte nu vrea să-și vadă copilul bolnav sau suferind. Medicina a evoluat foarte mult și astăzi ne putem feri copiii de multe necazuri sau îi putem vindeca prin vaccinuri, pilule, siropuri, ceaiuri și alte remedii. Ceea ce este foarte important, însă, în primii ani de viață, este ceea ce mănâncă ei.

Mă adresez acum mamelor. Probabil cele mai multe dintre dumneavoastră ați alăptat și știți cum vă controlați în fiecare zi meniul astfel încât să fie complet și corect, să oferiți copilului tot ceea ce are nevoie. Încă din primele zile de viață, încă de când era în burtica dumneavoastră, știați cât de important este ceea ce mâncați, pentru că el asimilează ceea ce asimilați și dumneavoastră. Ei cresc, întotdeauna cresc atât de repede și vine momentul în care îi diversificați meniul treptat, apoi vă gândiți la pachețelul pentru grădiniță, apoi pentru școală, când e mai mare, la liceu sau la facultate vă gândiți mereu pe unde e, dacă a mâncat, ce a mâncat. Când vorbesc cu mama mea la telefon și acum una din primele ei întrebări e despre ce am mâncat, dacă mi-a plăcut, îmi dă sfaturi ce să fac, ce să mai gătesc. Am 35 de ani și totuși încă mai face asta. Sunt convins că sunteți conștienți cu toții cât de importantă e alimentația sănătoasă a copiilor noștri pentru viitorul lor.

 As vrea să adresez un cuvânt și vouă, taților. Voi sunteți un model pentru copiii voștri. Sunteți cei care ajută copilul în înteracțiunea lui cu ceilalți, voi sunteți gardienii lor, sunteți cei ce îi protejează și îi ajută să înțeleagă ce e important și ce nu, împreună cu mămicile, desigur. Și inclusiv în ceea ce voi mâncați și modul în care priviți alimentația, sunteți un exemplu pentru copiii voștri. Educația alimentară nu înseamnă doar să spui ”mănâncă aia și nu mânca ailaltă”, ”asta e bun, ăsta nu e bun”, înseamnă să oferiți voi înșivă un model de urmat.

Noi, ca adulți, avem această tendință de a nu mai acorda atât de multă atenție mâncării. Avem atâtea tentații în jur, suntem grăbiți, stresați, mâncăm pe fugă, ne orientăm către fast food, semi-preparate sau improvizații. Mâncăm neregulat, uneori prost, pe fugă, pe drum, în mașină, pe birou. Oferiți copiilor voștri timp și energie inclusiv în ceea ce privește masa! Stați cu ei la masă, mâncați încet, mai puțin prăjeli, mai puțină carne sau mezeluri, cât mai multe legume și fructe. Copilul imită și tinde să împrumute din comportamentul nostru. Aceasta este prima mea recomandare către dumneavoastră: acordați timp și atenție meselor împreună cu copiii dumneavoastră.

În al doilea rând, alegeți acele alimente care sunt cele mai bogate în nutrienți, dar cele mai ușoare pentru digestie. După cum știți, carnea și mezelurile sunt alimentele care se digeră cel mai greu, în cel mai îndelungat timp. Dulciurile oferă energie rapid și sunt foarte atrăgătoare, mai ales pentru copii, dar au indice caloric foarte ridicat iar excesul de zahăr poate duce în timp la probleme foarte grave: obezitate, diabet, probleme hormonale sau cardiace. Copiii trebuie feriți cât mai mult de acestea. Le puteți oferi în schimb cereale, diverse semințe, miere, lactate. Ca să vă dau un exemplu, aceste semințe de chia, știu că atunci când eram noi copii nu aveam de unde să luăm chia, goji, migdale. Și am crescut și fără ele, e adevărat. Dar acum există această alternativă, sunt la îndemână și sunt foarte hrănitoare. Semințele de chia pot fi consumate crude, prăjite, măcinate sau întregi, în salate, în diverse mâncăruri, cu cereale și cu lapte, au un aport excelent de fibre care ajută digestia, antioxidanți, vitamine, minerale, acizi grași Omega 3 și Omega 6. Sunt sățioase, au indice glicemic scăzut, dar sunt gustoase și ajută foarte mult la dezvoltarea copiilor, conținând calciu - mai mult decât laptele, fier - mai bogate în fier decât spanacul, potasiu, antioxidanți puternici.

                                                            Sursa foto: sanovita.ro

Mierea este un alt super-aliment, dar aici trebuie să fiți atenți de unde o procurați, să vă asigurați că este miere naturală. Pastele sunt un alt aliment foarte îndrăgit și de copii și de noi, adulții. Pastele normale pot avea însă un indice glicemic foarte ridicat, puține fibre - mai ales pastele făinoase, cele tradiționale, de aceea sunt recomandate pastele făcute din grâu integral, care păstrează fibrele și o mulțime de vitamine și minerale de care copiii au foarte mare nevoie în procesul de creștere. Există o prejudecată că pastele îngrașă, dar nu ele în sine îngrașă cât asocierile pe care le facem cu aceste paste. Încercați să le asociați cu legume fierte, cu semințe sau le puteți folosi în supe, ciorbe sau, de ce nu, diverse budinci sau gustări. Pastele integrale se digeră mult mai ușor decât cele tradiționale, sunt sățioase, ca să nu mai zic de faptul că sunt ușor și simplu de preparat.

                                                                          Sursa foto: sanovita.ro

În încheiere, aș vrea să fac o comparație, gândiți-vă la faptul că le oferiți copiilor voștri combustibil. Așa cum alimentați un motor, o mașină cu combustibilul potrivit și din surse de încredere, la fel ceea ce oferiți de mâncare copiilor trebuie să fie sănătos și dătător de energie. Un copil energic și vesel este și un copil care mănâncă bine și prin bine înțeleg sănătos.

Nu aș vrea după această intervenție a mea să rețineți decât două lucruri: acordați timp și atenție meselor împreună cu copiii voștri și alegeți alimentele sănătoase, naturale, sunt cele mai bune garanții pentru a crește un om sănătos, energic și fericit. Știm cu toții cât de puține garanții primim în viață, dar această alegere este una dintre ele.

Articol scris pentru Superblog 2018.

duminică, 4 noiembrie 2018

Să fie cald, ca să nu fie rece



”Câinele toată iarna își face casă, iar vara se duce la umbră”, zice un proverb românesc. Păi e bine așa? Vorba aia, viață de cîine. Nu e bine, că de-aia se și zice ”vara să-ți faci sanie și iarna căruță”. E bine să fii prevăzător, mai ales când e vorba de propria casă. Până la urmă, aici îți găsești liniștea și te încarci cu energie. Dar zice și indianul o vorbă bună, că ”nu poți trăi liniștit dacă ai casă mare și soție frumoasă”. E adevărat, dacă nu te ocupi de casă, locul ăla care ar trebui să fie oaza ta devine un coșmar. Cât despre ocupatul de soție, în alt articol. Acum vorbim de case.

În curând vine iarna și încep veșnicele lamentări despre cât de frig sau de cald e în casă. Dăm vina pe stat, pe RADET, pe vecini, pe șeful de scară, pe coada pisicii că e prea lungă și până intră în casă se face frig (vă mai amintiți de Hagi Tudose?). Noi nu, niciodată nu suntem responsabili, doar ăilalți, așa e. Nu suntem sensibili, nu, vorba lui Tudor Mușatescu ”nu sunt sensibil la frig, chiar și gerul mă lasă rece”. Dacă ar fi totuși ceva ce putem face și noi înșine astfel încât să nu ne mai văităm că nu se învârte casa după soare? Păi cum? Păi hai întâi să vedem care e performanța energetică a clădirii. Care e consumul de energie, cât se păstrează, cât se pierde. Asta se cheamă să faci un certificat energetic. Sunt niște oameni cu studii, experiență și patalamale la mână care fac așa ceva. În urma lui primești o literă, dar nu ca la scrabble, ci ca la frigidere. G de la ger e cea mai proastă calificare și cu asta am spus totul.

                                           Sursa foto: certificat-energetic24h.eu

Da, da, știu, o să zici ”ce-ai, mă, cu noi, pentru ce să dăm cu var?”, cum era în balada lui Topârceanu, doar că aici e vorba de căldură, nu de var. Mai punem o pătură la iarnă, mai ne înghesuim un pic, hai că știm noi să ne descurcăm. Sigur, până și o mare actriță americană, Shelley Winters (inspirat nume!) zicea ”Era atât de frig, încât aproape m-am căsătorit”. Doamna s-a căsătorit de 4 ori, pesemne era cam friguroasă. Se poate și așa? Nu, nu se poate și știi de ce? Că încălzitul ăla ține o oră, două, trei, o noapte, dar când te dai jos să mănânci sau să faci pipi, îți îngheață curajul. Și toată dragostea. Ai nevoie de o soluție pe termen lung. Și ce, hârtia aia, certificatul ăla, ține de cald? Nu, nu ține, dar e primul pas către rezolvarea problemelor. După ce afli cât de performantă este clădirea din punct de vedere energetic, poți face un audit energetic care îți va identifica exact măsurile care trebuie luate pentru a îmbunătăți situația. Știi că dacă vrei acuma să construiești o casă acest certificat energetic e obligatoriu și face parte din cartea tehnică a construcției? Știi că dacă vrei să vinzi sau să închiriezi și nu ai certificat energetic, actul de vânzare-cumpărare sau cumpărare poate fi declarat nul? Iar clădirile de utilitate publică trebuie să aibă certificatul energetic afișat la vedere, Poate știi, poate nu, vorba aia, omul cât trăiește învață.

Nu are casa ta nicio problemă și ești foarte mulțumit? Nu prea am auzit oamenii să nu aibă nimic de reproșat pe tema asta a locului în care stau. Dacă noi considerăm că problema nu e majoră, fiecare găsim câte o explicație, că e de la uși, că ferestrele nu se închid bine, că nu respiră pereții, că a dat vecinul o gaură, că a fost cutremurul ăla de acum o săptămână și tot așa. Englezii zic că ”din o sută de iepuri nu faci niciodată un cal, din o sută de bănuieli nu faci o dovadă”. Ia dovada, neamule, e la îndemână! Serios, nici nu e scump, prețul unui certificat energetic nu e prohibitiv, nici pe departe.

Japonezii zic că ”o singură vorbă bună poate dezgheța trei luni de iarnă”. În cazul de față vorba aia bună e să-ți faci un audit energetic și să iei certificatul energetic. Îmi vei mulțumi mai târziu, călduros.

Acest articol a fost scris la cald pentru Superblog 2018.

joi, 1 noiembrie 2018

Hainele cu stil ale împăratului



Într-o împărăție mare și îndepărtată, atât de departe că ai fi putut vedea firul de mătase în ciocul porumbelului, dar tot nu ai fi putut vedea cât de departe era pe hartă, trăia un împărat foarte mândru. Croitorii angajați de el îi făcuseră niște haine atât de speciale, că oricine nu ar fi fost competent pentru munca pe care o făcea, nu i-ar fi putut vedea minunatele haine. Toată lumea era foarte fericită de hainele noi ale împăratului, care umbla astfel dezbrăcat în fața mulțimii și toată lumea îl aclama.

Dar iată că într-o bună zi sosiră în împărăție doi noi croitori, Answe și Ar. Cei doi purtau cu ei un mic rucsac misterios în care nimeni nu știa ce țineau și se mândreau că sunt cei mai strașnici croitori din lumea întreagă. Împăratul află de cei doi și trimise după ei. 

- Ce puteți face voi și nu au făcut cei doi croitori regali? întrebă el. 
- Măria Ta, noi putem face niște haine cum nu sunt altele. Iar ca să vă coningeți de asta noi vă vom face 7 zile la rând câte o ținută diferită, apoi veți îmbrăca peste ele hainele croitorilor regali pe care le purtați acum și nimeni cu sufletul curat nu va mai putea să vadă hainele croitorilor regali, fiind copleșiți de frumusețea hainelor create de noi. 
- Chiar așa? 
- Chiar așa, Măria Ta! Dar pentru asta va trebui să ne dați o pereche de pantaloni mai vechi care vă era cea mai dragă înainte, noi vom croi din nou acei pantaloni împreună cu alte articole de îmbrăcat și în fiecare zi veți avea o ținută nouă cum nimeni nu a mai văzut de frumoasă.

Căutară menajerele împăratului prin dulapuri, căutară și pajii, dar nu reușeau să mai găsească în dulapuri hainele vechi ale împăratului, căci acesta le aruncase pe toate încântat de hainele noi ale croitorilor regali. Doar în spălătoria palatului se găsi târziu, după lăsarea serii, o pereche de blugi bărbătești care fusese uitată acolo de slujitori. Încântați, Answe și Ar luară perechea de blugi și promiseră că încă de a doua zi, o zi de duminică, vor aduce hainele minunate promise. Plecară cei doi, își instalară atelierul și ținură luminile deschise toată noaptea în atelier, ca lumea să vadă cât de ocupați sunt ei. Traseră un somn bun, citiră o carte și spre dimineață, merseră și deschiseră misteriosul lor rucsac și aleseră de acolo o cămașă. Merseră la împărat și îi spuseră: 

- Măria Ta, pentru această minunată zi de duminică v-am croit pe lângă blugi și această cămașă bleumarin, în culoarea lacurilor adânci, cu model de păsări. Sunt păsările din împărăția Măriei Tale și astfel această cămașă preaslăvește minunile văzduhului și apelor din acest ținut. Îmbrăcați pantalonii și cămașa, puneți și hainele croitorilor regali peste ele și cu sufletul curat veți vedea doar hainele noastre.
Îmbrăcă împăratul noile haine se uită în oglindă și îi plăcu ce văzu.
- Sunt minunate, iar eu am sufletul curat, vedeți și voi noile haine? își întrebă el curtenii. 
- Sigur, Măria Ta, sigur, cu sufletele curate vedem și noi noile haine. Ce frumoase sunt! se bucurară curtenii într-un glas.
Iar Answe și Ar plecară fericiți în atelierul lor pentru a pregăti hainele de a doua zi.

                                                                                  Sursa foto: answear.ro

Lunea, împăratul obișnuia să meargă prin oraș pentru a vedea cum merg lucrurile așa că-i aleseră o cămașă grena cu mânecile trase. ”Ce frumoase sunt hainele împăratului. Și ce bine i se potrivesc!” se minunau oamenii. Iar împăratul era fericit. Marți, împăratul inspecta curțile, așa că îi dădură o bluză albastră, elegantă și comodă. Miercuri, împăratul mergea la vânătoare și, fiind mai răcoare în pădure, în acea zi îi aleseră un pulover cu model adecvat. ”Sunt pădurile și gingașele căprioare în modelul acestui pulover, perfect pentru această zi, Măria Ta! spuseră Answe și Ar. Iar împăratul se bucură de o zi minunată la vânătoare în noile sale haine.



                                                                          Sursa foto: answear.ro


Joia era ziua de audiențe a împăratului, așa că îi pregătiră acestuia un sacou bărbătesc elegant, pe sub care purtă o bluză albă, simplă.


În tot acest timp, croitorii regali se dădeau de ceasul morții, căci toată lumea era încântată de hainele împăratului, acesta era fericit iar ei se temeau că își vor pierde slujbele. Așa că se hotărâră să stea la pândă și să afle secretul lui Answe și Ar. Văzură cum aceștia, mănâncă, dorm, citesc și spre dimineață scot din rucsac hainele pe care urmau să le ducă împăratului. Așa că, atunci când plecară să îi ducă hainele, merseră și furară rucsacul. E|ra vineri, frigul se întețise și împăratul primi un palton trainic și elegant, precum și o pereche de ghete bărbătești.


                                                                                 Sursa foto: answear.ro

Când sosiră la atelier, Answe și Ar văzură că rucsacul lor lipsea. Îl căutară prin toate ungherele. Erau pierduți. A doua zi, sâmbătă, împăratul trebuia să meargă la o petrecere și le ceruse ceva potrivit. Dacă ar fi reușit și sâmbătă să îi dea ceva care îi place, i-ar fi demonstrat împăratului că ei sunt cei mai grozavi croitori. Dacă nu reușeau, împăratul s-ar fi putut supăra și, cine știe, poate că ar fi hotărât să le stea capetele unde le stăteau pantofii. Nimeni nu era să îi ajute iar cei doi nu știau ce să facă. Se gândiră, mâncară, stătură de vorbă și spre dimineață somnul îi fură. Se treziră spre prânz. Petrecerea era seara și împăratul nu avea nevoie de hainele lor dimineață, dar mai erau câteva ore și ei nu aveau nicio idee ce ar fi putut face. Mâncară, se bărbieriră, se spălară, se uitară pentru ultima oară în oglindă și, resemnați, se îndreptară spre palat, hotărâți să ceară mila împăratului. Înainte a intra în palat, se uitară unul la altul pentru ceea ce ar fi putut ultima oară când se mai vedeau și chiar atunci le veni ideea.

Împăratul fu cel mai fericit la petrecerea din acea zi. Domnișoarele îi admirară hainele de petrecere și una dintre ele îi plăcu așa de mult că hotărî pe loc să fie aleasa lui. Unde mai pui că se și potriveau perfect în stil.


Answe și Ar renunțaseră la propriile lor haine pe care le dăduseră împăratului, Answe îi dăduse bluza lui neagră iar Ar geaca de blugi.
Și uite așa, fericitul împărat cu sufletul curat se căsători și la nunta sa îi numi pe Answe și Ar noii croitori regali iar pe cei doi ticăloși îi alungă din împărăție. Și m-am ridicat de pe scaun și v-am spus povestea împăratului cu stil și a împărăției sale minunate.

Această poveste a fost scrisă pentru Superblog 2018.




marți, 30 octombrie 2018

Un pas înapoi, elan și...

Eu nu sunt blogger. Nu m-am considerat niciodată un blogger și probabil nu voi fi niciodată unul veritabil. Am început să scriu datorită unui vis. Nu e o exagerare, chiar am visat ceva și m-am trezit în cap cu două cuvinte: Aur Mic. Nu știam ce să fac cu Aur Mic, cine e și ce vrea de la mine. Probabil subconștientul meu știa ceva ce eu nu știam. Așa că m-am apucat să scriu Povestea lui Aur Mic.  

M-am simțit extraordinar de bine după ce am scris acest text. Atunci era doar un document în calculator. Dar am vrut să-l arăt lumii. Nu mă întrebați de ce, că nu știu. Cred că a fost parțial un exercițiu de descoperire a unor chestii dinăuntrul meu. Am început să caut o platformă unde să scriu. Știu că la vremea aceea, în 2013, bloggingul era un cuvânt exotic. Am găsit platforma Blogger și nu m-am mai gândit la altele. Pe vrema aia nici măcar nu știam prea bine cu se mănâncă domeniile web. Mi s-a părut că este destul de simplă și potrivită pentru mine. Așa a apărut acest blog care a vrut să fie un spațiu de așternut gânduri. Aceste gânduri se traduceau în poezii și proze. Tot în acea vreme am descoperit și proza scurtă. Iar prima mea formă de a scrie proză scurtă au fost poveștile, așa cum e și cea a lui Aur Mic. Am fost toată viața mea îndrăgostit de povești și cred că voi continua să fiu toată viața. Cred că poveștile sunt forme de înțelepciune ancestrală transmisă nouă în această formă. Iar pentru mine, exercițiul scrierii unor povești e ca o explorare a golului ăla din centrul ființei care îmi guvernează viața. V-am mai spus despre asta, în centrul fiecărei ființe este un gol pe care încercăm toată viața să îl umplem (nu îmi aparține mie această cugetare, dar nu îmi mai amintesc cui). Firesc, titlul blogului a venit: exerciții de explorare a lumii. Nu e vorba de turism, e vorba de o lume interioară, nu de cea exterioară.

Mă simt puțin ciudat să îmi amintesc toate aceste lucruri pentru că ele pentru mine au o încărcătură foarte intimă. E ca și cum mi-aș da jos cămașa. De fapt, așa cum era și în poveste, eu sunt Împăratul Mut. 

Cred că ar trebui să închei acest text cu niște scuze față de voi, cei ce citiți. Știu că sună cam plângăcios ce am scris și sunt puțin rușinat. Nu îmi place să fiu plângăcios sau afectat. Îmi voi reveni la următorul articol. Cât despre blogging, voi continua. Așa, încet, în ritmul meu - 38 de articole în 5 ani, o lună, 2 săptămâni și o zi (sună ca un titlu de film, nu?). Într-o zi voi cumpăra un domeniu, ca să am un nume doar al meu așa, fără altceva în coadă. De ce am scris atât de puțin? Timpul e inamicul meu. Știi, când ești ocupat, ai impresia că totul e plin în viața ta și nu mai ai niciun loc liber pentru nimic. Dar, de fapt, golul ăla se adâncește.

Ce am scris mai sus e pentru Superblog 2018. Mă bucur că proba asta m-a dus 5 ani înapoi în timp. Ați observat că elanul unei sărituri începe cu un pas în spate, unul de sprijin, din care zvâcnești apoi spre prag?  

duminică, 28 octombrie 2018

O victorie ce va fi dusă la extrem


Am participat de curând la un concurs de cultură generală. Ca și la celelalte, nu am câștigat. E al treilea la care mă duc. Și voi continua să mă duc la altele. De ce? Ca să mă fac de râs? E și asta o variantă. Câteodată nu am simțul ridicolului. Dar în cazul acesta e un pic mai mult de atât. Mă interesează banii? Nu, m-am vindecat de boala asta când am înțeles că pe măsură ce alerg mai tare după ei, pe atât ei fug de mine. Culmea e că fug mai tare decât pot eu alerga. Spiritul de competiție? Da, e puțin din asta și e puțin și puțin din plăcerea jocului, îmi place să mă joc, ca oricărui bărbat matur care se respectă, nu? De fapt, e o luptă, cea mai a naibii luptă din câte există: lupta cu mine și slăbiciunile mele. De fiecare dată am pierdut din cauze care nu țin de cultura generală. Bine, nu am știut răspunsuri la toate întrebările, dar dacă aș fi făcut anumite chestii aș fi câștigat. Fie am fost prea emotiv, fie nu m-am gândit lucid la toate variantele, fie m-am gândit la toate și am ales-o pe cea mai proastă, fie m-am relaxat prea tare, fie nu m-am concentrat deloc. Nu am pierdut bătălia cu capacitatea mea de memorare a cunoștințelor, ci cu caracterul meu delăsător, emotiv și nerealist. Plus neîncrederea în propriile instincte, ceea ce e echivalent cu un păcat. Cine știe, poate oamenii chiar vor spune (sau spun deja?): ”păcat de el”.

Lupta asta cu mine însumi e un drog. Aș putea trăi liniștit fără propria mea provocare, aș putea alege întotodeauna calea cea mai ușoară, se poate și așa. Dar instinctul ăla al meu pe care tot nu îl ascult, se încăpățânează să îmi șoptească ”Poți, mă tembelule, poți!” Știți ce i-am spus prietenei mele după acest ultim eșec? ”Acum vreau să urc pe Moldoveanu!” A urmat privirea aia a ei care spunea în același timp ”A înnebunit, săracul!” și ”Sper că nu vrea să mă ia și pe mine că nu am chef de așa ceva!”. Iar instinctul a preluat jumătate din gândurile ei și în același timp ”Bravo, mă, du-te!”. Are vreo importanță că nu am experiență în excursii în munții României? N-are. Așa că mă duc, nu? Mă duc. La vară.

                                                        Ei au reușit, urmez eu. Sursa foto: adventure-travel.ro

Deci, cum naibii am să mă urc eu pe cel mai înalt vârf din țară? Păi, în primul rând ar trebui să mă antrenez puțin. Adică să îmi mișc fundul mai mult decât din casă în mașină, pe scaun și în pat. Ar fi un început bun. Apoi ar trebui să mă interesez de un echipament potrivit pentru turism de aventură. În plus, având în vedere experiența și pregătirea mea, cred că ar trebui să optez pentru o excursie personalizată, adică să găsesc un grup de oameni cu mare experiență în ascensiuni montane, cu experiență de ghid, care să mă ajute în acest demers. Am convenit deja că prietena mea nu are chef de așa ceva.

                                                     Traseu pe creasta Făgărașului spre Negoiu și Moldoveanu.
                                                                    6 zile de treking, cică. Un fleac.
                                                                      Sursa foto: adventure-travel.ro

Și de ce nu ai eșua în acest proiect, de asemenea? Mă veți întreba asta, știu. Pentru că deja simt că voi câștiga. E un sentiment pe care l-am avut foarte rar și atunci când acesta persistă, ai toată puterea de care ai nevoie ca să mergi până la capăt. Nu îmi e teamă de corpul meu, toată lupta e psihică. Știți senzația aia când ești sus, ai o lume întreagă la picioare și știi că ai câștigat bătălia cu tine? Cred că voi o știți, eu încă nu. Toată frumusețea aia care e în fața ta, care e în spatele tău, care e pretutindeni, care ai senzația că se dezvăluie doar pentru tine? O știți? Știți cum se simte corpul ăla obosit ajuns în vârf? Fericit.

                                                            Luați de aici! Ce ziceți de asta? Seamănă cu mine?
                                                            Circuit Annapurna - traseul himalayan de referință.
                                                                       Sursa foto: adventure-travel.ro

Nu vreau să duc la extrem gândul ăsta. Nu e totul pentru mine, nu depinde viața mea de această ascensiune pe Moldoveanu. Sau poate că depinde într-un fel. Poate că reușind asta, viața mea se va schimba. Sau va curge la fel ca până acum. De fapt, nu vreau ca viața mea să se schimbe, nu asta caut. Dar caut o victorie, asta caut. Am nevoie de ea. Nu vreau să par nerecunoscător, am ceea ce îmi doresc, nu sunt un nefericit al sorții. Poate că vreau să îmi fie frig, să îmi infrunt frica de înălțime, să merg ore în șir, să disper la trei secunde după ce jubilez, să îmi simt instinctul confuz. Vreau să fiu parte a unei alte lumi, a celor care au reușit, a lumii celor care au luat provocarea și au făcut-o. La naiba, au făcut-o! Știți, am citit undeva că viața noastră are în centrul ei un gol pe care încercăm să îl umplem. Cum îl umplem depinde de fiecare dintre noi. Nu există rețete, nu sunt moduri bune sau rele de a face asta. Cert e că fiecare din noi face asta, fără excepție. Vreau să mai pun o piatră în hăul ăsta. O piatră pe care să nu îmi alunece bocancii. Așa cum nu le alunecă băieților ăstora de la Extreme Travel. Gândește-te că sunt oameni care au mers în expediție în Himalaya și au ajuns la 5416m fără butelii de oxigen. Nu îmi e teamă dacă sunt cu ei. Nu îmi e teamă de cât de greu va fi. Acum îmi e teamă doar de mine. Asta e frica din centrul golului ăla. Dar, hei, rezolvăm asta la vară, da?

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2018.

joi, 25 octombrie 2018

Scurt eseu despre deșteptăciune și mâncare


Există foarte multă deșteptăciune pe lume. Dacă stai și te gândești câte chestii sunt denumite azi cu ”smart” înainte, te apucă încântarea. E minunat să știi că ești înconjurat de smart-chestii.
E adevărat, în același timp, că acea categorie care este cel mai bine reprezentată este cea a fundurilor deștepte (”smart-ass”), adică, vorbind mai frumos, a aroganților. E plin. Care mai de care a auzit 3 chestii dintr-un domeniu le și etalează cu emfază. Dacă le-a mai și auzit în engleză, devine cu 2 cm mai înalt. Sunt mulți pricepuți pe lumea asta care știu jumătăți și sferturi de noțiuni și adevăruri. A doua categorie este cea a telefoanelor și a altor obiecte deștepte. Smartphones, Internet of Things, știți voi. Ai nevoie de o cutiuță subțire plină de chestii electronice și de niște aplicații și, brusc, telefonul ăla devine o chestie foarte deșteaptă, care, mai mult, deșteaptă și alte obiecte fără viață din jurul lui. Televizoarele au devenit deștepte, frigiderele și ele, aspiratoarele, câte și mai câte. Ultima chestie de genul ăsta de care am auzit se cheamă restaurante inteligente. Nu e vorba de a fi un restaurant bun sau unul prost, nu are legătură cu calitatea bucătăriei sau a decorului, ci cu servirea și facturarea.

                                                   Sursa foto: expressoft.eu
Să vă explic un pic cum e cu restaurantele tradiționale și cu cele inteligente, fiindcă e interesant. Să zicem că intri într-un restaurant cu mai mulți prieteni, vă așezați la masă și ospătarul vine să vă aducă meniurile după care mai vine o dată să vă ia comanda. Spuneți fiecare ce doriți, el notează pe un carnețel, se duce la bucătărie și la bar și spune ce ați comandat, se pregătește mâncarea și băutura, vi le aduce și la final face nota. Dar poate e un restaurant aglomerat și băiatul sau fata mai merge la 9 mese unde ia comandă și face nota. Bucătăria e supra-aglomerată, uneori mai poate încurca comenzile, așteptați o grămadă, mai stați un sfert de oră până vă face nota și nu sunteți foarte mulțumiți. Ăsta e modul tradițional. Cu restaurantele inteligente e altfel. Există un sistem fizic numit POS restaurant. Acesta este un aparat montat în restaurant care dispune și de un software marcaj restaurant. Pe scurt, când vine să vă ia comanda, ospătarul are pe telefon o aplicație care este legată cu acest sistem. În aplicație are meniul complet introdus și poate să adauge și orice altă opțiune suplimentară: un anumit topping, extra-topping, sosuri, să scoată un anumit ingredient sau băutura să fie la temperatura camerei ori de la frigider. Notează toate acestea în aplicație și comanda este transmisă automat, în timp real, către bucătărie, fără ca el să se mai deplaseze până acolo. Când comanda este gata primește un semnal pe telefon și poate merge la bucătărie să o aducă. Aplicația are și un modul de gestiune stocuri, astfel ospătarul știe în orice moment dacă mai are pe stoc anumite băuturi, să zicem, totul în timp real. Pentru clienți asta înseamnă o servire mult mai rapidă și mai precisă. Pentru proprietarul restaurantului și mai ales pentru angajați înseamnă mai puțin timp alocat pentrru preluarea comenzilor. Studiile arată că un astfel de sistem reduce cu 60% timpul de preluare a comenzilor. Acest timp economisit înseamnă că angajatul este mai puțin stresat, poate fi mai amabil și oferă mai multă atenție clienților. Când restaurantul este aglomerat înseamnă gestiune mult mai bună a comenzilor, rulajul de clienți la mese este mai mare și profitul resturantului crește.

                                                                                 Sursa foto: expressoft.eu
Restaurantul inteligent are acest avantaj de a oferi beneficii duble, atât pentru client, cât și pentru proprietarul afacerii. Pe mine m-a convins. Nu că voi avea prea curând un restaurant, dar îmi dă mai multă încredere ca și client când știu că există o astfel de soluție instalată. Multe afaceri mari în acest domeniu folosesc astfel de soluții. Există chiar și module de administrare a comenzilor cu livrare externă, pentru cei ce oferă acest serviciu. E un sistem complet și complex oferit de cei de la Expressoft Technology. Se poate face chiar și o personalizare a softului pe dimensiunile și cerințele afacerii iar ei oferă și suport tehnic 24/7.
Nu sunt mare fan al chestiilor astea smart. Recunosc că ele simplifică mult viața, dar de multe ori au dezavantaje care țin de costuri și întreținere. Știți și voi cum e cu telefoanele, cât costă, cum e cu bateria, memoria și update-urile nenumărate. În cazul smart-restaurantelor treaba este foarte bună, însă. Îmi place să mănânc la restaurant și orice chestie care face experiența asta mai plăcută nu poate decât să mă bucure. Iar mâncatul ar trebui să fie o bucurie, nu un stres. O smart-bucurie, în cazul ăsta.
Acest smart-articol a fost scris pentru Superblog 2018.

marți, 23 octombrie 2018

Gravăm, marcăm, filosofi rămânem

Am scris în articolele precedente despre casa mea, despre cum fac rost de materiale, despre proiectul casei, despre bucătărie. În acest moment nu este decât un vis. Dar pare un vis bine documentat, nu? Ei bine, voi merge încă și mai departe, pentru că m-am gândit deja la un alt detaliu: scările.

Mai am puțin de finisat gândurile la capitolul scări. Aș vrea ca scările de la intrare, nu multe, să fie din piatră. Întrebarea e dacă să am scară interioară sau nu? Pe de o parte, mă atrage ideea unei scări interioare, pe de altă parte sunt conștient că asta atrage după sine niște limitări de ordin arhitectural: ia din spațiul util și modifică modul în care sunt gândite elementele de susținere, podeaua și tavanul etajului. Vreau un singur etaj, posibil și o mansardă, dar pot la fel de bine să optez pentru o scară exterioară. Am vaga senzație că la capitolul ăsta iubita mea se va implica decisiv. Oricum ar fi, însă, am o idee care să transforme niște scări banale în elemente interesante, unele filozofice chiar.

Sunt un om norocos. Sunt sănătos. Nu la cap, dar în rest sunt bine. Am unde sta, am un serviciu, familia îmi e alături, am o iubită minunată, mănânc și beau ce vreau. Dar multe din lucrurile pe care le am au fost realizate cu muncă. Nu am primit de-a gata, a trebuit să învăț, să mă străduiesc, să strâng din dinți, să încerc iar și iar, să o iau de la capăt, să trec peste frici și slăbiciuni. ”Așa-i viața ca și-o scară” zice un cântec. Și aș vrea să gravez undeva chestiile astea pe care le-am învățat. De ce nu pe scara casei mele? Casa ar fi un vis realizat și e exemplul perfect pentru ceea ce e nevoie să îți împlinești dorințele. E nevoie de muncă, de perseverență, de curaj. Voi marca aceste cuvinte cheie pe scara de la intrare. Pe prima treaptă voi grava CURAJ, pe a doua PERSEVERENȚĂ, pe a treia MUNCĂ. Iar pentru a patra și a cincea mă gândesc la CHIBZUINȚĂ și DRAGOSTE.

Cum voi face asta? Am la îndemână un instrument perfect: gravatorul laser. Știu și care va fi: se numește Bodor BCL-1309XUF. Este un gravator laser de dimensiuni mari, foarte potrivit pentru a grava plăcile de piatră care vor îmbrăca scările de la intrare. Este comercializat de COLOP România și poate grava pe aproape orice material, mai puțin pe sticlă. Masa de lucru este mobilă și pot opta pentru o adâncime de gravare de până la 5 cm. Are tehnologie Wi-Fi și astfel îl pot conecta direct la computer, nu sunt limitat de fire și prelungitoare și pot trimite comanda direct din programul de grafică. E foarte precis, are pointer de urmărire și poți vedea prin geamul de plexiglas procesul pas cu pas.

                                                             Sursa foto: bodorlaser.ro

Sună puțin nebunesc, nu? Nebunie cu accente filozofice, chiar. Dar greșesc cu ceva? Nu. Ai nevoie de curaj, perseverență, muncă, dragoste și chibzuință în viață. Ai nevoie și de un gravator laser, ca să-ți pui oaspeții pe gânduri. Sper că mai vin pe la mine și a doua oară. Dilema mea acum e alta: ce să marchez pe treptele scării interioare. Am deja niște idei, prietena mea are și ea câteva (cum să nu aibă, păi nu?), dar ce-ar fi să-mi dați și voi niște sugestii? Pot fi oricât de trăsnite, eu sunt deschis la trăsnăi. Să vă văd!


Acest articol marcant a fost scris pentru Superblog 2018.

duminică, 21 octombrie 2018

Ce faci când dai de dracul cu BMW-ul

Să presupunem că sunt Stan Pățitul din povestea omonimă a lui Creangă. Și Michiduță îmi zice:

- Stăpâne, ar fi timpul să-ți iei și tu o mașină ca lumea.
- Măi, Chirică, dar ce-mi trebuie mie o mașină, te am pe tine și mă ajuți la toate, ce să fac cu o mașină?
- Dar îți trebuie și ție mașină, să te poți duce unde vrei, când vrei, cu femeia, să o plimbi, să faceți excursii, să mergeți cu copilul, să faceți treabă. Și apoi, eu nu oi fi tot timpul cu tine, când nu voi mai fi eu ce ai să faci?
- Da, dar eu nu mă pricep și o mașină e într-un fel, o mașină altfel, dacă nu nimeresc eu una bună și mă chinui apoi cu ea?
- Lasă, stăpâne, că te ajut eu. Să știi de la mine că mașinile au fiecare cel puțin o aripă de drac în ele, unele au 3, altele au 2, altele doar una. Mergem la târg și ți-o găsesc eu pe cea mai bună.

Merg eu cu Chirică la dealeri, la târg, la prieteni și testez cu el ba pe aia, ba pe ailaltă. Peugeot are 3 aripi de drac, Skoda tot 3, Dacia are două, Volkswagen la fel și uite așa până la urmă alege Michiduță un BMW seria 1, cu 5 uși, F20 LCI.

- Dacă e seria 1, înseamnă că are doar o aripă de drac?
- Nu, neapărat, stăpâne, dar în cazul ăsta se potrivește. Lasă pe mine că te învăț eu ce să faci cu aripa aia de drac și cum să te descurci.

                                                                     Sursa foto: www.exclusivoem.ro
Zis și făcut. Așa că Michiduță mi-a zis să folosesc în primul rând numai piese originale BMW. Ideea e că orice mașină are nevoie de întreținere pentru a da cel mai bun randament și e foarte important să folosești piese originale pentru că acelea sunt făcute după exigențele producătorului. Poți găsi același furnizor de piese, dar așa zisele aftermarket, adică se potrivesc cu cele originale, dar nu sunt la fel de bune calitativ, nerespectând standardele originale. Când vine vorba de o mașină germană, știi că standardele sunt din cele mai înalte. Diavolul se ascunde în detalii, așa că Michiduță a insistat pe ele.

- Să zicem că faci un banal schimb de ulei. Dacă vrei cea mai bună performanță, alege ulei original BMW! Dacă iei alt tip de ulei, motorul BMW nu va funcționa la parametrii optimi, în cazurile mai grave poți chiar să-l strici.
- Măi, Chirică, dar sunt scumpe piesele BMW originale. Parcă nu mă lasă inima să dau atâția bani.
- Hai să te întreb ceva. Ai avut o Dacie de la taică-tău când erai în facultate, nu-i așa? Știi că după iarnă, când ți-a înghețat mașina în spatele blocului, a trebuit să iei ștergătoare noi, da? Cât ai dat, 20 de lei? Afacere bună, nu? Te-au ținut până în vară? Și apoi ce-ai făcut, ai luat altele?
- Am luat, ce să fac?
- Tot de la băieți sau alea originale?
- Am luat originale.
- Și sunt bune, nu? Le-ai ținut până ai dat mașina aia, parcă. Gândește-te tu acuma dacă la un banal ștergător de parbriz e diferență așa mare între piesele originale și aftermarket, ce să mai zicem de componentele cu adevărat importante? Și dacă te-ai convins de asta cu Dacia, cum crezi că e la BMW? Stăpâne, cât sunt în slujba ta, treaba mea e să te învăț numai de bine. Și sfatul meu e că pornind de la cele mai mici detalii, de la accesorii originale BMW până la plăcuțe de frână, simering-uri, filtre, amortizoare sau senzori, să alegi piese OEM BMW.
- Ce OEM, mă? Acum mă înjuri?
- Nu, e denumirea acestor piese originale, abrevierea de la Original Equipment Manufacturer.


Uite așa, Michiduță m-a învățat ce e o mașină de calitate și cum se întreține. Mi-a dat și o recomandare de piese de BMW de la eXclusiv OEM. Am impresia că și-a călcat puțin pe inimă, fiindcă nu cred că piesele originale ies din mâna lui Michiduță și a altora de teapa lui, eu cred că vin din partea ailaltă, aia bună. Dar cred că își bagă el coada când vine vorba de condusul efectiv. Doamne ferește-mă de viteză și neatenție, că de piese proaste mă feresc eu.

Și-am încălecat la volan și v-am spus despre o mașină de poveste.

Articol scris pentru Superblog 2018.

joi, 18 octombrie 2018

Tu pentru ce strângi bani?


    Atât am scris despre lucruri de făcut de acum încolo, că e normal să mă întrebi: cu ce bani faci toate astea, măi, băiatule? De unde ai tu bani de vacanțe, de mobilă, de casă și de haine? Păi n-am. Am, în schimb, defectul de a fi risipitor. Nu vă imaginați că joc banii la pariuri sau beau de sting, dar, pur și simplu, nu sunt în stare să economisesc. Așa că atunci când îmi doresc ceva un pic mai costisitor, mă uit lung și înghit în sec. Dacă aș avea ceva pus deoparte, m-aș putea duce la acele fonduri și le-aș folosi, dar nu am. Și situația e și mai aiurea, dacă te gândești pe termen mediu și lung: o să fac și eu o nuntă, apoi vin copiii, sper eu, de pensie ce să mai zic. Sunt total descoperit.

Problema are două fațete: pe de-o parte cum să faci bani și pe de altă parte cum să faci economii.  Salariul este singura mea sursă de venituri. Nu mă văd făcând alte lucruri, din cauza lipsei de timp. Dar sunt ok cu asta. Dacă vorbim de independență financiară, da, sunt ok, nu trebuie să le cer alor mei bani, îmi sunt suficienți pentru a-mi acoperi nevoile. Problema e în administrarea acelor bani.

Cei de la BCR au un program prin care încearcă să învețe oamenii să fie mai responsabili cu banii, să aibă o idee foarte clară despre care sunt cheltuielile, veniturile și balansul dintre ele, dar să se gândească mai mult  și la viitor, adică la cum ar putea economisi. E un demers de educație financiară foarte binevenit. Adică organizează niște cursuri la sediul sucursalelor băncilor după program, au o caravană care pleacă prin țară și au și un site cu articole, sfaturi și o aplicație de jurnal financiar. Bine, acum să fim sinceri: nu sunt vreun mare fan al băncilor, nu vreau să fac apologia niciuneia așa cum nu vreau nici să arunc cu noroi în vreo bancă. Avem nevoie de bănci, însă. Iar eu mă bucur când văd că vin și ele și dau ceva înapoi. Chit că niște sfaturi, susținere pentru niște activități, un efort de a explica niște lucruri. Am aruncat un ochi pe programul celor de la BCR și partea bună e că am preluat niște chestii de bun simț de acolo și am început să le aplic. Când îți faci cont pe site-ul programului Școala de Bani, ai apoi posibilitatea de a face un jurnal al cheltuielilor, veniturilor și economiilor. Treaba e bună, fiindcă dacă stai și pui pe o hârtie sau într-o aplicație cifrele astea și te gândești un pic pe ce dai banii sau pe ce nu-i dai, s-ar putea să ai niște revelații interesante. Uite, eu mi-am dat seama că dau mulți bani pe nimicuri: sucuri, gume, chipsuri, bomboane, șervețele colorate de care nu am nevoie dar sunt drăguțe, un set de burghie... Folosesc bormașina de 2 ori pe an, o dată ca să înșurubez o balama mai bine și o dată ca să pun o poliță pe perete, îmi trebuiau burghiele doar pentru că erau la reducere?


Au făcut și un studiu despre chestiile pe care dau românii banii economisiți. Nimic surprinzător, când ești tânăr vrei telefoane, gadgeturi, vacanțe și haine, când te maturizezi începi să strângi bani pentru mobilă, mașină, electrocasnice. Până la urmă fiecare are prioritățile lui și astea nu pot fi judecate, dar e bine să ai niște bani deoparte pentru dorințele astea măcar, dacă nu pentru pensii. Eu de ceva timp simt nevoia asta de a economisi. Și da, habar nu aveam cum să încep și ce să fac. Chit că merg sau nu la o bancă să economisesc, important e că am obiectivul ăsta. Am trecut prin momente în care nu aveam bani nici măcar pentru două pâini. Se întâmplă. E urât și nu aș vrea să mai ajung acolo.

Un sfat: e bine când te apuci de economii să ai și pe cineva care să te susțină, un prieten, o iubită, un părinte. Nu pentru sfaturi tehnice, ci pentru motivație și moral. Fiindcă dacă ești obișnuit să fii risipitor, e greu, e ca o dezintoxicare. Dar dup-aia te simți mai bine.

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2018.

marți, 16 octombrie 2018

Casă cu emoție vreau


Prietenei mele îi place mult un mall din București. Mi-a spus că se simte bine în el și îi dă o stare de bine. M-am mirat puțin de ceea ce mi-a spus pentru că ea nu prea se dă în vânt după mall-uri, pe de-o parte, iar pe de altă parte sunt cam aceleași magazine sau măcar același tip de magazine în toate mall-urile, inclusiv în acesta. Apoi am început să o urmăresc mai atent și mi-am dat seama că dispoziția ei are legătură  în multe cazuri cu spațiul în care este. E adevărat, contează mult și contextul, dar nu e totul. Mi se aplică și mie, am stat și m-am gândit mai mult apoi la acest subiect.

Toți oamenii sunt influențați într-o măsură mai mare sau mai mică de spațiul în care stau sau doar petrec  un timp. Suntem  influențați chiar și de locurile prin care doar trecem, fără a zăbovi prea mult, dar suntem influențați și de cele în care locuim o perioadă mai lungă de timp, zile, săptămâni, luni sau ani. Ne simțim bine în anumite locuri, ne simțim stresați în altele, ne simțim inspirați în unele sau constrânși ori apăsați în altele. Spațiile pot induce sau potența emoții și acesta este motivul pentru care arhitectura este considerată o artă. Operele de artă ating corzi sensibile ale sufletului, dar e adevărat că nu îi ating pe toți în același fel. Diferite persoane pot rezona diferit cu aceeași operă de artă și asta pentru că pentru unii sunt mai importante unele emoții și sunt atinse mai mult de acestea iar pentru alte persoane sunt alte emoții care îi influențează. Din punctul ăsta de vedere, arhitectura are ceva unic: o clădire poate fi construită astfel încât să rezoneze cât mai tare cu proprietarul, locatarul sau cu scopul pentru care a fost proiectată. Dacă la spațiile publice vorbim de un scop general, cumva ritualic, la spațiile intime vorbim de un scop personal. Spre exemplu, într-o biserică oamenii se adună cu un motiv anume, cu anumite gânduri și emoții orientate spre un scop general comun, iar în casa sa fiecare vine cu propriile gânduri și emoții.

După cum v-ați dat seama, mă interesează subiectul și m-am gândit mult la asta. În momentul în care am conștientizat aceste lucruri, am conștientizat și importanța unui bun birou de arhitectură.  E important să găsești acolo un om care să aibă o minimă curiozitate în a te cunoaște pe tine, cel care îi soliciți serviciile, în a înțelege ce îți dorești, ce îți place, ce te relaxează, te animă sau te supără. Pentru că, la final, casa pe care o proiectează  va trebui să se potrivească în cât mai mare măsură cu cel care o va locui sau cu cei care o vor locui, dacă e vorba de o familie sau un cuplu. Nu e simplu deloc. E un aspect care e deseori  neglijat, cel mai important fiind considerat cel ce ține de inginerie, de structura de rezistență, materialele folosite, mărimea camerelor. Nu zic că nu sunt importante, pentru că e vorba de siguranța ta ca individ, de confortul tau fizic, pentru mine însă confortul psihic este cel mai important.


În articolul trecut vorbeam despre construcția unei case și cât de complicată este ea din punct de vedere al alegerii materialelor și al găsirii celor mai bune oferte. Acum vorbesc despre etapa de dinainte, cea in care ne gândim la un proiect de casă. E important să mergi către un birou de arhitectură cu experiență dar și cu empatie, care știe foarte bine atât care sunt cele mai bune soluții tehnice, cât și ce tip de organizare a spațiului ar fi cea mai potrivită pentru felul tău de a fi și pentru dorințele tale. Nu am în cap foarte exact cum aș vrea să arate casa mea de vis, dar am în cap trei principii pe care aș vrea să le respecte.

1      Lumina

Îmi place lumina, îmi dă energie, îmi dă inspirație. Aș vrea ca viitoarea mea casă să fie o casă luminoasă. Să existe multe ferestre, orientate așa cum trebuie pentru a avea în cea mai mare parte a zilei lumină naturală. Asociez lumina cu căldura și mă simt mai confortabil termic într-o casă luminoasă decât într-una întunecoasă. S-ar putea ca termometrul să mă contrazică uneori în comparația dintre o casă luminoasă și una mai puțin luminoasă, dar până la urmă contează cum percep eu realitatea, nu cum e ea tehnic vorbind. O casă cu ferestre mari este și o casă care poate fi bine aerisită. Mi se potrivește o astfel de casă pentru că eu sunt o persoană cu un ritm de energizare destul de lent. Nu sunt foarte matinal, nu îmi place cafeaua și durează ore întregi până ajung la o stare de trezie acceptabilă. Lumina însă mă ajută foarte mult.

2      Lemnul

Îmi place foarte mult lemnul pentru conexiunea cu natura pe care o simt prin intermediul lui. Ce e făcut din lemn are rămășite de viu, e natural, dă o amprentă de familiaritate spațiului. E adevărat, eu sunt crescut la țară și poate așa s-ar explica preferința mea pentru lemn. Părinții mei nu au casă de lemn, dar zona în care m-am născut și am crescut e încă bogată în păduri. Nu îmi doresc neapărat o casă integral din lemn, sunt destul de multe inconveniente de ordin tehnic din cauza modernității vremurilor.  Dar mi-ar plăcea să am elemente din lemn integrate in construcția și în estetica spațiului. Mi-ar plăcea să văd în jurul meu obiecte confecționate din lemn, să fie, poate, o parte a casei unde să predomine acest material. Cred că un arhitect cu un simț estetic dezvoltat ar găsi cea mai bună soluție pentru a integra lemnul în construcție.


3     Mic și încăpător

Sună ciudat, nu? Cum adică mic și încăpător? Ei bine, am avut experiența de a merge în locuri care din punct de vedere al spațiului nu erau foarte generoase, dar în care mă simțeam foarte bine datorită organizării acelui spațiu. Un birou de arhitectură care oferă și servicii de amenajări interioare e foarte potrivit pentru acest job. Nu îmi plac spațiile foarte largi, nu vreau sufragerie de 10 pe 6 metri, nu vreau dormitoare spațioase neapărat. Vreau ceva intim, cald, ceva care să fie mai degrabă cuibul meu și al familiei mele, nu o hală sau o arenă de spectacole. Dar să pot să îmi organizez în acel spațiu tot ce am nevoie. Știi, spațiile mai mici sunt mai încărcate de emoție, parcă.

O casă înseamnă foarte mult pentru un un om. Chiar dacă ai, așa cum am și eu, un ritm de viață alert, chiar dacă pleci la 7 dimineața și ajungi înapoi acasă la 9 seara, e important ca acele câteva ore pe care le petreci în casa ta să te încarce cu energie bună.

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2018.

duminică, 14 octombrie 2018

Cum ar fi daca mi-as face casa?

Tatăl meu nu s-a căsătorit până nu și-a făcut casă. Asta a fost ambiția lui. Dar, la țară, oamenii așa făceau, nu era singurul în această situație. I-a fost greu, mi-a povestit cum a făcut. A alergat după materiale de colo până colo, că nu găseai totul într-un singur loc. De la unii luai cărămidă, te duceai în altă parte să iei ciment, adu pietriș, cară apă, taie lemne, du-te la gater să-ți faci scândură, cumpără instalațiile. Asta ca să nu mai zic de meșteri. Nu era singurul care făcea casă în zonă, trebuia să te duci să vorbești cu tâmplarul, cu muncitorii, cu femei să ajute la făcut mîncare pentru cei ce munceau. Să vezi când erau liberi să vină și la tine, să te înțelegi la bani, să respecți hachițele fiecăruia: unul vrea pauză la 12, altul la 2, altul vrea băutură, unul mănâncă numai de post, altul vrea numai varză și carne, ăla pleacă la 3 că mai are treabă, altul stă până la 7 seara, unul nu știe cum să facă mortarul, altul se băga doar la fundație, ăla cioplește într-un fel, altul altfel. Credeți că era simplu? Nu era deloc.

Cum ar fi dacă mi-aș face eu acum casă? Păi cred că aș înnebuni. Acum mai e o chestie: piața materialelor de construcții s-a diversificat foarte mult. Te duci să iei tablă și ai de ales între tablă zincată, tablă laminată, tablă neagră laminată, apoi ai profile metalice HEA, HEB, INP și alte prescurtări din astea de nu mai știi ce și cum să alegi, tot felul de rigips, BCA, vopseluri, izolații. Nu sunt meseriaș și nu mă pricep, trebuie să te duci cu un meseriaș la mai multe depozite și dacă întrebi doi meseriași dferiți, fiecare își poate recomanda altceva, ce știe el că e mai bun și se potrivește la ce ai de făcut. Și încă nu am ajuns la costuri. Aia e mai ieftină, dar ține 5 ani, aia e mai scumpă, ține 10, ailaltă e și mai scumpă, dar are nu știu ce izolație, profil, diametru.

De aia e bine să ai un singur loc să te duci și să alegi tot ce ai nevoie. Știți conceptul de casă de comenzi? Te duci la oameni și le zici ce le trebuie și ei comandă pentru tine, cât îți trebuie și cum îți trebuie. Ai consultanți care te sfătuiesc ce și cum, ei nu sunt angajați ai unei firme și pot să îți recomande fix ce cred că îți trebuie, nu ce face firma x sau y. Casă de comenzi in domeniul materialelor de construcții? Ei bine, există.


Când îmi voi face casă (și eu aș vrea să-mi fac una), voi apela la ei. M-au atras cu acest concept de a găsi tot ce trebuie într-un loc. Plus că trăim în era internetului și toate se comandă online, pe site-ul lor, nu trebuie să mă duc la nu știu ce depozit la mama naibii. Ei nu depozitează materialele, le comandă pentru tine pe loc și astfel ai și un avantaj la preț, pentru că nu plătești depozitare și e convenabil și că ai o singură livrare pentru toate, nu 7 livrări pentru 7 chestii diferite.

Mai au o chestie care este unică: recenzii video. Asta înseamnă că atunci când vin băieții și îți aduc materialele, tu filmezi livrarea și ei îți dau și o reducere. Mișto, nu? Nu primești o avere, dar știi cât contează fiecare leuț când ai de cumpărat o mulțime de lucruri? Pe site au deja o mulțime de recenzii video, te uiți și vezi ce au primit alți oameni, cum au primit, cum au montat.

E clar, da? Înainte să mă însor îi fac casă, nu ar trebui să fie prea complicat acum.

Acest articol a fost construit pentru Superblog 2018.