vineri, 2 octombrie 2015

Super-blog 2015

Da, stiu, am mai zis-o ca ma bag, ca fac, ca scriu, ca rup tastatura in doua. Da, doar ca acum prima proba imi place mai mult decat data trecuta, am deja o idee si vreau s-o scriu. Asa ca mai zic o data: ma inscriu la Superblog. De data asta, 2015.

miercuri, 24 iunie 2015

Relatie-pansament


Mi-era şi foame, şi lene. Trebuia să ies după mâncare, dar tocmai când eram cât pe ce să-mi iau zborul, l-am văzut din nou. Stătea ţanţos la el acasă, îşi umfla pieptul şi... petele, ah, petele alea.

-        Noroc la vânătoare, Huba! Şi noroc şi la Hulius, da, da!

Ce şerpoaică e şi asta! M-am uitat după ea lung, abia când s-a depărtat mi-am dat seama cât de slăbănoagă e, mizeria! Se făleşte cu ditamai pata aia mare de pe piept, de parcă numai ea ar mai fi pe lume cu pata aia. Dacă m-aş înfoia mai tare, i-aş arăta eu! Dar îmi era lene să fac pe grozava, mă uitasem după Hana și acum mă durea un pic gâtul. Eram amorțită după somnul de zi și, în plus, Hulius ăla îmi mai și făcea în ciudă cu penele, petele lui mici-mici și scorbura aia a lui care părea foarte mare. Știam că e martie și ar cam fi timpul să găsesc și eu un mascul bufniță cu care să-mi fac un rost, dar masculii din pădurea asta erau cam neconvingători. In cel mai bine dezvoltat, avea niște pete mari pe piept, nu puteam avea prea mare încredere, eu am nevoie de cineva cu gene bune. Și ochii lui erau mai deschiși decât ai altora, deci ăsta se aventura și seara după hrană, ce să fac eu cu el? Eu visam să dormim împreună până noaptea târziu, să ne trezim încet, să mă ciugule un pic după ureche, să-mi chirăie câteva vorbe dulci și apoi să trecem la treabă. Știți voi... Iar când vom avea pui, eu să stau cuminte în scorbură și el să îmi aducă de mâncare. E drept, Hulius îmi plăcea, chiar dacă el locuia de partea cealaltă a poienii, în pădurea cea mare. Dar eu nu cunoșteam pădurea aceea și nu prea mă aventuram în locuri necunoscute, cine știe pe teritoriul cui intru. Îl auzeam adesea când fluiera în timp ce își aranja penajul. Da, era frumos și părea să aibă o scorbură dată naibii. Dar nu știam dacă merita efortul.
Adevărul era că eram foarte dezamăgită în primăvara aceea de masculi. Îmbătrânisem sau nu știu ce se întâmplase, dar eram mult mai pretențioasă și nu mai găseam ce îmi doream așa ușor. Eh, nu mai sunt masculii cum erau odată. Mă apucase filozofia și mie îmi chiorăiau mațele. Dar petele mici ale lui Hulius tare mă mai îmbiau. „Bine, fie ce-o fi, mă duc la el!”. Când eram pe la mijlocul poienii l-am văzut pe micuț. M-am repezit spre el, a fost ușor de prins. Șoricelul ăsta avea să îmi astâmpere foamea pentru ceva timp. Speram să nu aibă oase prea mari, peste 6 ore m-ar fi durut când dădeam afară. Dar trebuie să recunosc că a fost delicios. Era cât pe ce să uit de ce plecasem. M-am uitat spre scorbura lui Hulius din nou și... ce crezi că se întâmplase? Nenorocita de Hana venise în vizită la el. Se învârtea de mama focului pe lângă ea, dansa, cânta, parcă nu mai văzuse femelă niciodată în viața lui. Ce curvă Hana asta! Mi se dăduse mare prietenă, proastă am fost că i l-am arătat pe Hulius și împărtășisem cu ea visurile mele. Au intrat amândoi în scorbură. Era clar. Am început să urlu de ciudă, făceam ca toate alea. În câteva secunde m-am trezit înconjurată de cinci masculi. Mă uitam la ei perplexă, nu mă așteptasem la asta. Pe unii nu îi mai văzusem niciodată. Acu` e acu`, ce fac? Hulius era pierdut iar eu eram înconjurată de cinci masculi tare pofticioși, după cum mă priveau fix. Unul singur își cam rotea capul, stânga, spate, dreapta, spate. Ori era bolnav, ori cam indecis. Nu aveam nevoie de masculi nehotărâți lângă mine. Dar ceilalți patru...

-          Bine, acum hai să vedem care o aveți mai mare! Scorbura, băieți, scorbura. Of! Tu zici că ai două etaje? N-aș fi zis asta, uitându-mă la tine. Bine, hai că vin cu tine.

 O scorbură cu două etaje părea un compromis bun. Sau... cine știe? Cert era că aveam nevoie de ceva după dezamăgirea cu Hulius. Bestia!

 

Pariul literar III (3)

Botez


Ar cam trebui să fac pace cu mine

Printre morminte și printre grele răsuflări,

Să îmi permit să fiu un curajos băiat cuminte

Și să-mi dau voie să imi strivesc mândria

Sub plânsetele trebuincioaselor iertări.



Să-mi aflu cărarea și rostul și-adevărul

Și sâmburii fugarului meu suflet păgân,

Să nu mă sperie demonii, păcatul și gândul,

Să nu mă răpună gunoiul și hăul,

Tristețea, mânia, lăcomia și ura care rămân.



Și s-acopăr totul cu dragoste sfântă,

Cu flori, cu miresme, cu râs și dreptate,

Să-mi dau răzvrătire și seninătate,

Și foc să imi dau în singurătate,

Și-apoi să pășesc cu dor și umilință

Spre altele minuni ascunse în ființă,

În mine, în tine, in păsări și pietre și ape

Să-mi aflu pământul și cerul si râul

Și hainele mele unde sunt lăsate.  

vineri, 19 iunie 2015

Pariul literar III (2)


Adevarul e ca si eu sunt batran

 

Le-am spus c-ai 233 de ani si esti o femeie deosebita,

Care stie sa lupte cu spada si sa coase rochii superbe,

Le-am spus ca iti plac bufnitele albe si cartile cu coperte gaurite,

Ca nu ai telefon mobil sau blugi si nici picioare drepte.

 

Am recunoscut in fata lor ca m-am mutat cu tine,

De aceea nu mai trec pe acasa si sunt in concediu fara plata,

Stiu ca fac yoga si nu mai urmez invataturile crestine,

Ca am vandut-o pe Alma, aragazul si tava teflonata.

 

Mi-au reprosat ca m-am schimbat si m-am indepartat de lume,

Le-am spus ca te iubesc, ca te-am cerut si-ai ras de mine,

Si le-as fi spus mai multe, dar nu am vrut anume,

Sa creada ca sunt asemeni sclavului supus unei regine.

 

Asa c-am terminat cu spusul catre lume si chiar catre Divinitate,

Cu ochii-n custi, sarmanii prinsi ai unor ruguri clandestine,

Tu esti si rugaciuni si amagiri, cu buze tari si tample innorate

Si zambetul tau ars cu doua veacuri mai varstnic decat tine.

 

miercuri, 17 iunie 2015

Pariul literar III (1)


De forma
 
            Mi-am destramat de cateva ori sufletul ca sa gasesc niste noduri, niste intarituri, ceva care sa fie cat de cat mai solid si sa constituie nucleul meu dur. Dar firele erau lalai, sifonate si moi iar de fiecare data cand ma crosetam la loc iesea aceeasi textura neconvingatoare.

            Prin urmare, am recurs la apret. Sitam ca efectul este garantat, dar nu numai ca imbatosa sufletul, insa il si asprea si il facea impermeabil. Si eu ce sa fac cu toate lacrimile, unde sa le arunc, cine sa le mai absoarba? Nu, nu, am zis, sufletul meu are nevoie macar de gulere moi, macar ele sa fie moi si restul dur.

            Am incercat apoi niste veste. Avantajul lor este ca sunt aspectuoase si protejeaza, dar au si dezavantaje: uneori sufoca, alteori inseala asupra formei sufletului. Nu oi fi eu in cea mai buna forma, dar m-as uri tare mult daca as insela asupra trunchiului sufletului meu. Adica e chiar vorba de trunchi, de mijloc, de centrul sufletului meu, cum sa-l camuflez, cum sa support sa-mi spui intr-o zi: “Am crezut ca esti un poliedru neregulat, m-am atasat de fiecare colt, de laturile tale mai bune sau mai rele, de fiecare unghi cu obtuozitatile tale sau rautatile tale ascutite, insa m-ai inselat si esti doar o gaura, un cerc gol, nici macar o sfera, doar un cerc decupat intr-o masca precum un ochi tamp, prostesc si inutil”. Si sunt numai ochiuri, doamna, ochiuri si ochiulete goale, din fire neincurcate, moi si lalai, de aceea m-am tot desirat si… Nu, nici vestele nu rezolva nimic.

            Butonii. Cata eleganta! I-am incercat si m-am ingrijorat de cata mandrie m-a cuprins dupa ce i-am pus. Nu mai era loc de smerenie, nici vorba de umilinta sau blandete. Eram stralucitor si nu-mi pasa de restul. Stii, doare sa nu-ti pese, de fapt, dar e genul acelea de durere cu care te poti obisnui. Dar nu de aceea am renuntat si la butoni, ci pentru ca manecile imi strangeau acum incheieturile si nu mai puteam lucra cu mainile. Iar sufletul meu trebuie sa lucreze, trebuie sa creeze cu mainile alea, sa dea forma si sens lucrurilor, sa scrie, sa deseneze, sa imbratiseze.

            Am cautat mai departe alte si alte lucruri care sa ma intareasca si sa ma protejeze si intr-un tarziu mi-am dat seama: sufletul meu nu avea picioare. De aceea era atat de anemic, de moale, caci el nu se misca, nu umbla, nu cunostea indeaproape alte suflete. El era cuminte, linistit, statea. Asa ca acum imi cresc niste picioare. Se poate, stiu, e greu, insa déjà parca au inceput sa se vada. Apoi va trebui sa invat sa merg, sa sar, sa cad, sa urc. Vai de cel ce nu da picioare sufletului sa si-l mearga spre sine!