vineri, 2 octombrie 2015
Super-blog 2015
Da, stiu, am mai zis-o ca ma bag, ca fac, ca scriu, ca rup tastatura in doua. Da, doar ca acum prima proba imi place mai mult decat data trecuta, am deja o idee si vreau s-o scriu. Asa ca mai zic o data: ma inscriu la Superblog. De data asta, 2015.
Etichete:
inscriere,
super-blog,
super-blog 2015,
superblog
miercuri, 24 iunie 2015
Relatie-pansament
Mi-era
şi foame, şi lene. Trebuia să ies după mâncare, dar tocmai când eram cât pe ce
să-mi iau zborul, l-am văzut din nou. Stătea ţanţos la el acasă, îşi umfla
pieptul şi... petele, ah, petele alea.
-
Noroc la vânătoare, Huba! Şi noroc
şi la Hulius, da, da!
Ce
şerpoaică e şi asta! M-am uitat după ea lung, abia când s-a depărtat mi-am dat
seama cât de slăbănoagă e, mizeria! Se făleşte cu ditamai pata aia mare de pe
piept, de parcă numai ea ar mai fi pe lume cu pata aia. Dacă m-aş înfoia mai
tare, i-aş arăta eu! Dar îmi era lene să fac pe grozava, mă uitasem după Hana
și acum mă durea un pic gâtul. Eram amorțită după somnul de zi și, în plus,
Hulius ăla îmi mai și făcea în ciudă cu penele, petele lui mici-mici și scorbura
aia a lui care părea foarte mare. Știam că e martie și ar cam fi timpul să
găsesc și eu un mascul bufniță cu care să-mi fac un rost, dar masculii din
pădurea asta erau cam neconvingători. In cel mai bine dezvoltat, avea niște pete
mari pe piept, nu puteam avea prea mare încredere, eu am nevoie de cineva
cu gene bune. Și ochii lui erau mai deschiși decât ai altora, deci ăsta se aventura
și seara după hrană, ce să fac eu cu el? Eu visam să dormim împreună până noaptea
târziu, să ne trezim încet, să mă ciugule un pic după ureche, să-mi chirăie
câteva vorbe dulci și apoi să trecem la treabă. Știți voi... Iar când vom avea
pui, eu să stau cuminte în scorbură și el să îmi aducă de mâncare. E drept,
Hulius îmi plăcea, chiar dacă el locuia de partea cealaltă a poienii, în
pădurea cea mare. Dar eu nu cunoșteam pădurea aceea și nu prea mă aventuram în
locuri necunoscute, cine știe pe teritoriul cui intru. Îl auzeam adesea când
fluiera în timp ce își aranja penajul. Da, era frumos și părea să aibă o
scorbură dată naibii. Dar nu știam dacă merita efortul.
Adevărul era că eram
foarte dezamăgită în primăvara aceea de masculi. Îmbătrânisem sau nu știu ce se
întâmplase, dar eram mult mai pretențioasă și nu mai găseam ce îmi doream așa
ușor. Eh, nu mai sunt masculii cum erau odată. Mă apucase filozofia și mie îmi
chiorăiau mațele. Dar petele mici ale lui Hulius tare mă mai îmbiau. „Bine, fie
ce-o fi, mă duc la el!”. Când eram pe la mijlocul poienii l-am văzut pe micuț.
M-am repezit spre el, a fost ușor de prins. Șoricelul ăsta avea să îmi
astâmpere foamea pentru ceva timp. Speram să nu aibă oase prea mari, peste 6
ore m-ar fi durut când dădeam afară. Dar trebuie să recunosc că a fost
delicios. Era cât pe ce să uit de ce plecasem. M-am uitat spre scorbura lui
Hulius din nou și... ce crezi că se întâmplase? Nenorocita de Hana venise în
vizită la el. Se învârtea de mama focului pe lângă ea, dansa, cânta, parcă nu
mai văzuse femelă niciodată în viața lui. Ce curvă Hana asta! Mi se dăduse mare
prietenă, proastă am fost că i l-am arătat pe Hulius și împărtășisem cu ea
visurile mele. Au intrat amândoi în scorbură. Era clar. Am început să urlu de
ciudă, făceam ca toate alea. În câteva secunde m-am trezit înconjurată de cinci
masculi. Mă uitam la ei perplexă, nu mă așteptasem la asta. Pe unii nu îi mai
văzusem niciodată. Acu` e acu`, ce fac? Hulius era pierdut iar eu eram
înconjurată de cinci masculi tare pofticioși, după cum mă priveau fix. Unul
singur își cam rotea capul, stânga, spate, dreapta, spate. Ori era bolnav, ori
cam indecis. Nu aveam nevoie de masculi nehotărâți lângă mine. Dar ceilalți
patru...
-
Bine, acum hai să vedem care o
aveți mai mare! Scorbura, băieți, scorbura. Of! Tu zici că ai două etaje? N-aș
fi zis asta, uitându-mă la tine. Bine, hai că vin cu tine.
O scorbură cu două etaje părea un compromis
bun. Sau... cine știe? Cert era că aveam nevoie de ceva după
dezamăgirea cu Hulius. Bestia!
Etichete:
bogdan gheorghe,
bufnite,
femela,
mascul,
relatie,
relatie pansament
Pariul literar III (3)
Botez
Ar cam trebui să fac pace cu mine
Printre morminte și printre grele răsuflări,
Să îmi permit să fiu un curajos băiat cuminte
Și să-mi dau voie să imi strivesc mândria
Sub plânsetele trebuincioaselor iertări.
Să-mi aflu cărarea și rostul și-adevărul
Și sâmburii fugarului meu suflet păgân,
Să nu mă sperie demonii, păcatul și gândul,
Să nu mă răpună gunoiul și hăul,
Tristețea, mânia, lăcomia și ura care rămân.
Și s-acopăr totul cu dragoste sfântă,
Cu flori, cu miresme, cu râs și dreptate,
Să-mi dau răzvrătire și seninătate,
Și foc să imi dau în singurătate,
Și-apoi să pășesc cu dor și umilință
Spre altele minuni ascunse în ființă,
În mine, în tine, in păsări și pietre și ape
Să-mi aflu pământul și cerul si râul
Și hainele mele unde sunt lăsate.
Și să-mi dau voie să imi strivesc mândria
Sub plânsetele trebuincioaselor iertări.
Să-mi aflu cărarea și rostul și-adevărul
Și sâmburii fugarului meu suflet păgân,
Să nu mă sperie demonii, păcatul și gândul,
Să nu mă răpună gunoiul și hăul,
Tristețea, mânia, lăcomia și ura care rămân.
Și s-acopăr totul cu dragoste sfântă,
Cu flori, cu miresme, cu râs și dreptate,
Să-mi dau răzvrătire și seninătate,
Și foc să imi dau în singurătate,
Și-apoi să pășesc cu dor și umilință
Spre altele minuni ascunse în ființă,
În mine, în tine, in păsări și pietre și ape
Să-mi aflu pământul și cerul si râul
Și hainele mele unde sunt lăsate.
Etichete:
adevar,
bogdan gheorghe,
dragoste,
dragoste sfanta,
iertari,
mandrie,
pacat,
pace,
rostul,
singuratate,
suflet
vineri, 19 iunie 2015
Pariul literar III (2)
Adevarul e ca si eu sunt batran
Le-am spus c-ai 233 de
ani si esti o femeie deosebita,
Care stie sa lupte cu
spada si sa coase rochii superbe,
Le-am spus ca iti plac
bufnitele albe si cartile cu coperte gaurite,
Ca nu ai telefon mobil
sau blugi si nici picioare drepte.
Am recunoscut in fata lor
ca m-am mutat cu tine,
De aceea nu mai trec pe
acasa si sunt in concediu fara plata,
Stiu ca fac yoga si nu
mai urmez invataturile crestine,
Ca am vandut-o pe Alma,
aragazul si tava teflonata.
Mi-au reprosat ca m-am
schimbat si m-am indepartat de lume,
Le-am spus ca te
iubesc, ca te-am cerut si-ai ras de mine,
Si le-as fi spus mai
multe, dar nu am vrut anume,
Sa creada ca sunt asemeni
sclavului supus unei regine.
Asa c-am terminat cu
spusul catre lume si chiar catre Divinitate,
Cu ochii-n custi,
sarmanii prinsi ai unor ruguri clandestine,
Tu esti si rugaciuni si
amagiri, cu buze tari si tample innorate
Si zambetul tau ars cu
doua veacuri mai varstnic decat tine.
miercuri, 17 iunie 2015
Pariul literar III (1)
De forma
Prin urmare, am recurs la apret. Sitam ca efectul este
garantat, dar nu numai ca imbatosa sufletul, insa il si asprea si il facea
impermeabil. Si eu ce sa fac cu toate lacrimile, unde sa le arunc, cine sa le
mai absoarba? Nu, nu, am zis, sufletul meu are nevoie macar de gulere moi,
macar ele sa fie moi si restul dur.
Am incercat apoi niste veste. Avantajul lor este ca sunt
aspectuoase si protejeaza, dar au si dezavantaje: uneori sufoca, alteori
inseala asupra formei sufletului. Nu oi fi eu in cea mai buna forma, dar m-as
uri tare mult daca as insela asupra trunchiului sufletului meu. Adica e chiar
vorba de trunchi, de mijloc, de centrul sufletului meu, cum sa-l camuflez, cum
sa support sa-mi spui intr-o zi: “Am crezut ca esti un poliedru neregulat, m-am
atasat de fiecare colt, de laturile tale mai bune sau mai rele, de fiecare
unghi cu obtuozitatile tale sau rautatile tale ascutite, insa m-ai inselat si
esti doar o gaura, un cerc gol, nici macar o sfera, doar un cerc decupat intr-o
masca precum un ochi tamp, prostesc si inutil”. Si sunt numai ochiuri, doamna,
ochiuri si ochiulete goale, din fire neincurcate, moi si lalai, de aceea m-am
tot desirat si… Nu, nici vestele nu rezolva nimic.
Butonii. Cata eleganta! I-am incercat si m-am ingrijorat
de cata mandrie m-a cuprins dupa ce i-am pus. Nu mai era loc de smerenie, nici
vorba de umilinta sau blandete. Eram stralucitor si nu-mi pasa de restul. Stii,
doare sa nu-ti pese, de fapt, dar e genul acelea de durere cu care te poti obisnui.
Dar nu de aceea am renuntat si la butoni, ci pentru ca manecile imi strangeau
acum incheieturile si nu mai puteam lucra cu mainile. Iar sufletul meu trebuie
sa lucreze, trebuie sa creeze cu mainile alea, sa dea forma si sens lucrurilor,
sa scrie, sa deseneze, sa imbratiseze.
Am cautat mai departe alte si alte lucruri care sa ma
intareasca si sa ma protejeze si intr-un tarziu mi-am dat seama: sufletul meu
nu avea picioare. De aceea era atat de anemic, de moale, caci el nu se misca,
nu umbla, nu cunostea indeaproape alte suflete. El era cuminte, linistit,
statea. Asa ca acum imi cresc niste picioare. Se poate, stiu, e greu, insa déjà
parca au inceput sa se vada. Apoi va trebui sa invat sa merg, sa sar, sa cad,
sa urc. Vai de cel ce nu da picioare sufletului sa si-l mearga spre sine!
Etichete:
bogdan gheorghe,
fire,
forma sufletului,
mandrie,
suflet
Abonați-vă la:
Postări (Atom)