duminică, 11 noiembrie 2018

Doctori colorați aveți?



Știți că puteți face pneumonie de la un dinte stricat? Nu o să vă citez dintr-un tratat medical, dar o să vă povestesc cum am pățit eu asta. Aveam vreo 8 ani, deci totul se întâmpla prin `90-`91. Mama m-a dus la o doamnă doctor stomatolog, pentru că mă durea un dinte. Nu știam eu prea bine la ce să mă aștept, dar îmi amintesc că încă din sala de așteptare nu mă simțeam prea bine. Se auzea un tânguit din cabinet iar mirosul ăla de pe hol nu era deloc plăcut. Plus zgomotul pe care nu l-am uitat toată viața mea și am aflat curând că era sunetul scos de o freză dentară în funcțiune. Doamne, păzește-mă de dentiști, că de dușmani mă feresc eu! Bun, revenind, mi-a venit și mie rândul să intru în cabinet. Acum aș vrea să vă imaginați un cabinet stomatologic din anii `90 dintr-un orășel de provincie. Adăugați o toamnă târzie și un cabinet nu prea luminos. Nu vă opriți, nu, mai e și o doamnă stomatolog între două vârste, mai aproape de a doua vârstă decât de prima, într-un halat cam ponosit. ”Uite, întinde-te aici! Ce a pățit? Hai să ne uităm. Deschide gura mare!” Și... a început. Întâi a băgat un instrument de metal cu care m-a zgândărat EXACT unde mă durea. Nu părea impresionată de gemetele mele. Iar ceea ce vedeam eu era pe lângă chestiile metalice care îmi intrau în gură, doar halatul ăla ponosit. Cred că am văzut și o pată mică de sânge la un moment dat. Dar asta nu era nimic. ”Trebuie să îi facem o injecție ca să pot lucra mai bine”. Au apărut o seringă și un ac. Și astfel a apărut și primul val de transpirație. Mama s-a opus injecției, căci eram în tratament cu alte pastile, dar răul era deja făcut: văzusem seringa, acul. Nu mai știu ce s-a întâmplat ulterior, doar că de fiecare dată când se apropia de mine doamna doctor în halatul ăla nenorocit, încă un val de transpirație venea. Când am ieșit din cabinet eram fleașcă. Am ieșit afară, mama m-a controlat, a constatat cât eram de ud, dar nu mai avea ce face. Haine de schimb nu aveam, afară bătea un vânt câinesc și uite așa când am ajuns acasă aproape tremuram. În următoarele zile aveam să primesc vizite dese de la o asistentă vecină și curând mă vizita o dată la 12 ore, cu o seringă mare și un ac încă și mai mare decât al dentistei. Făcusem ceva foarte aproape de o pneumonie și doar cu injecțiile mă puteau pune pe picioare. Știți care era partea bună? Asistenta care venea acasă nu avea niciun halat. Altfel, nu știu cum reușeau să mă facă bine. Chiar și așa, am strâmbat vreo două ace de seringă (eu când vreau să mă încordez, mă încordez!), dar asta e altă poveste.

De atunci, am mai trecut prin spitale, am fost internat, mi s-au făcut analize la trei zile, mi-au băgat perfuzii. Am învățat să mă feresc de ace, pur și simplu îmi pironesc ochii în tavan și îl studiez lung, lung, până se termină totul. Dar de halatele asistentelor și ale doctorilor nu mă pot feri. Nu am învățat cum și nu știu dacă voi deprinde vreodată asta. Cred că nici cea mai geloasă soție nu a studiat vreodată cămașa soțului mai temeinic decât mine halatele asistentelor și doctorilor. Pentru mine, totul începe de acolo, de la aceste halate medicale.

E adevărat că nu toată lumea a resimțit atât de grav ca mine o experiență medicală, în fond, destul de banală. Până la urmă sunt un adult imatur de 35 de ani. Cu toate acestea, dacă stau puțin și gândesc la rece, e foarte important cum se prezintă un doctor sau o asistentă în fața ta ca pacient. Pe lângă modul de a vorbi și de a se comporta, este foarte importantă prima impresie. Dacă doctorul ar veni cu un halat ponosit sau pătat ori rupt, ce părere ai avea despre el? Câtă încredere ți-ar inspira? Nici tu nu mergi la serviciu îmbrăcat neglijent, nu? E și o chestiune de respect, nu numai de încredere. Uite, la o clinică privată, am văzut în sectorul unde erau internați copiii mai multe asistente medicale purtând bluze medicale cu imprimeuri. Cred că pentru copii e foarte important iar pentru ei o internare în spital e un eveniment traumatic, cu siguranță. Dacă poți face experiența asta puțin mai colorată, de ce nu?

Eu ca adult nu am nevoie de o asistentă de 25 de ani cu halat roz (bine, trebuie să vă spun un secret: și prietena mea citește acest blog), cu siguranță nu am nevoie de o asistentă cu halat roz sau galben, iubita mea, voiam să spun altceva. Ce voiam să spun? A, da. Poate că un halat colorat sau cu dungi, cu gri și albastru sau cu o croială mai aparte ar influența starea de spirit a pacientului. Într-un spital nu intri că nu mai poți de bine și atunci orice iese puțin din monotomia acelui alb obsesiv e ca o rază de speranță. Albul e culoarea curățeniei și a atenției, dar culorile sunt cele care dau speranță și optimism. Chiar zilele trecute, gândindu-mă la asta, am găsit pe internet un magazin online de costume medicale și echipamente de lucru. Chiar există lucrurile astea. Chiar există halate medicale prietenoase, bluze colorate, croieli interesante din materiale de cea mai bună calitate. Și nu cred că a purta așa ceva te face mai puțin serios ca doctor sau asistentă. Dimpotrivă, cred că îți arată latura umană, caldă. Angajații din spital nu trebuie priviți ca niște zei sau căpcăuni, sunt oameni și ei, pe care e important să îi simți aproape, să ai încredere în ei nu numai ca profesioniști în meseria lor dar și prin modul în care se îmbracă și se prezintă. Haina nu îl face pe om, dar prima impresie contează întotdeauna.



Articol scris pentru Superblog 2018.

2 comentarii:

Dana spunea...

Mi-a placut articolul, multumesc pentru postare.

Bogdan spunea...

Ma bucur mult ca v-a placut.