Era odata o imparatie pe meleagurile in care prima picatura de apa din univers a atins pamantul, o imparatie in care oamenii nu stiau cine sunt. Nu cunosteau conceptul de bine si de rau, iar limba pe care o vorbeau nu denumea lucrurile, fenomenele sau sentimentele. Practic, nu aveau substantive. Si nici numerale. Aveau verbe; ei faceau, mergeau, munceau, insa nu stiau ce inseamna dragostea, ura sau suferinta. Pur si simplu nu existau aceste cuvinte si nici conceptele asociate lor. Oamenii se purtau normal, erau oarecum ca niste roboti, cu deosebirea ca ei simteau insa nu dadeau glas simtirii. Totul era luat asa cum era. Oamenii nu se judecau intre ei pentru ca nu stiau ce e binele si ce e raul. Iar lumea statea in echilibru. Si oamenii erau fericiti, dar ei nu stiau asta.
In imparatia minunata se intampla insa ceva ce ii uimi pe toti: se nascu un om mut. Era primul om mut de cand exista acea lume si toti oamenii nu stiau ce sa creada si cum sa se poarte cu el. Insa dupa ce crescu au fost cu totii uimiti de frumusetea si bunatatea lui. Era un barbat inalt, cu ochi albastri ca marea linistita si parul negru ca noaptea cand venise pe lume. Si era frumos cum nu mai fusese barbat pe acea lume. Frumos si mut. Era omul perfect. Iar oamenii l-au ales drept imparat. Si lumea era perfecta si oamenii erau fericiti fara a o sti. Ei pur si simplu traiau. Oamenii traiau. Doar traiau.
Dar intr-o zi sosi vestea ca imparatul lor mut a disparut. Plecara cu totii sa il caute si scotocira pamant, ape, paduri si munti, dar nu-l gasira. Insa cand toata lumea credea ca nu-l vor mai vedea vreodata, imparatul a aparut. Si tinea un fluture in pumnul lui. I-a dat drumul si fluturele a zburat pana in mijlocul marii si nimeni nu l-a mai vazut apoi.. Iar imparatul a luat barca si a plecat in cautarea fluturelui. Si a vaslit el mult pana cand a ajuns la Insula de Aur. Totul era din aur acolo, si pietre, si gandacei, si paduri, si pasari, si munti, si nisip. Iar imparatul a luat in pumn apa si a turnat peste nisipul de aur, faurind un trup. Iar norii au inceput sa planga si au pus plete de aur moi si unduitoare pe capul statuii din. Iar fluturele buclucas a reaparut si s-a asezat pe buze si buzele s-au prefacut in carne. Soarele a copt statuia si prin trupul ei a inceput sa curga sangele. Iar vantul de miazanoapte a facut gene si sprancene si i-a deschis ochii. Si statuia a devenit femeie. Era cea mai frumoasa femeie care existase vreodata pe acea lume, cu cel mai frumos par, parul de aur, cu ochii care tulburau marea si buze care faceau pietrele sa planga. Iar imparatul mut o privea, insa incremenit pe loc nu putea sa faca nici macar un pas catre Aur Mic. Fiindca gandul lui nerostit asa o botezase pe femeia aceasta. Iar Aur Mic era incremenita si nimic nu putea sa o miste.
Au trecut noptile veacurilor si imparatul mut a ramas pe nisipul de aur privind-o necontenit pe Aur Mic. Si imparatul nu mai putea sa moara. Fiindca pentru el moartea incetase sa mai existe in clipa in care vantul de miazanoapte deschisese ochii albastri ca cerul de vara ai lui Aur Mic. Pentru el timpul incetase sa mai curga. Dar imparatia de peste mare, cea a imparatului mut, a murit pana la ultimul om. Nimic nu mai exista pe lume decat Imparatul Mut si Aur Mic. In clipa in care ultimul om a murit in imparatia minunata, noaptea a coborat brusc peste pamant, soarele a disparut, marea si-a ridicat talazurile deasupra norilor si a scaldat pletele lui Aur Mic. Si Aur Mic s-a cutremurat pentru prima oara, a pasit si l-a atins pe imparat. Si atunci totul s-a schimbat.
Intreaga lume a fost comprimata in atingerea ei. Aur Mic i-a atins pleoapele imparatului, pleoapele care niciodata nu se mai inchisesera peste ochii celui care a privit-o pe ea fara incetare, si imparatul a inchis ochii. Iar cand i-a deschis, timpul a inceput din nou sa curga iar Aur Mic a fost imprastiata in zari de vantul care ii daduse viata. Si toate astea fiindca atunci cand i-a atins pleoapele imparatul i-a soptit: Te iubesc!
Lumea a renascut de atunci si e cea in care traim noi. Iar imparatul care a rostit doar doua cuvinte in viata lui e nemuritor. O asteapta inca pe Aur Mic sa revina din zari, fiindca fiecare Te iubesc rostit in aceasta lume ii readuce inca un graunte de aur din ceea ce fusese trupul lui Aur Mic. Iar cand Aur Mic va fi iar creata lumea aceasta se va sfarsi iar. Al doilea Te iubesc pe care El il va spune Ei va fi Totul si Nimic, tot ce poate omul inchipui si nimic din ce ar putea concepe. Un simplu Te iubesc aduce fericirea pe insula de aur pe care fiecare din noi traim fara sa stim.
Adorm in fiecare noapte cu gandul la Aur Mic, dar ea e praf si nu o pot gasi. Si implor Cerul, Vantul, Soarele, Norii si Marea. Vreau sa ii spun te iubesc. Si sa termin totul.
Eu sunt Imparatul Mut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu