Intrebari

Durerile se uita sau se vindeca ? 
Si inimile se frang sau se spinteca ? 
Amintirile pier sau se transforma ? 
Si dragostea e fond sau e o forma ? 

Distantele ne-ndeparteaza sau unesc ? 
Si lacrimile vindeca sau doar ranesc ? 
Privirile se-ncruciseaza sau se atrag ? 
Si Iadul e dusman sau ne e drag ? 

Iubind, te mangai sau oferi ? 
Urand, renunti sau tot mai speri ? 
Privind, vezi adevaruri sau minciuni ? 
Si judecand, sunt numai rai si buni ? 

Frumosul e al meu sau e al lor ? 
Sperantele ne-ajuta sau ne dor ? 
Iar bogatia e dar sau e blestem ? 
Si oamenii chiar cred sau doar se tem ? 

Au fost sau n-au mai fost aceste intrebari ? 
Raspunsul e-adevar sau incercari ? 
Ne trebuie o lege sau oare o credinta ? 
Traim pentru un spirit sau preaslavim fiinta ?

Lectia focului

           Zborul nu e greu. Cel mai greu e sa te desprinzi de pamant si sa inveti sa plutesti. Dupa ce inveti sa plutesti, zborul e usor. Pentru ca tot ce ai de facut e sa te lasi in voia a ceva ce nu vezi si sa ai grija sa nu pierzi directia si echilibrul. Dar cum sa renunti la tot controlul si sa te lasi in voia a ceva ce nu poate fi pipait, nu are un miros de sine statator, nu e solid, nu te hraneste ? Cum poti sa lasi AERUL sa te poarte ? 

           E similar inotului. Nu o sa poti inota niciodata daca esti prea crispat, daca nu inveti sa relaxezi muschii si sa ii permiti corpului tau sa gaseasca propriul echilibru. Sa inoti e ca si cum ai invata sa mergi, doar ca e vorba de un alt mediu. Dar pentru asta trebuie sa te lasi in voia apei, apa cea inselatoare, care nu e puternica, apa de care nu te poti prinde, care nu iti da stabilitate. Cum poti sa lasi APA sa te poarte ? 

            Sa mergi nu e greu. Dar atunci cand inveti sa mergi trebuie sa renunti la protectia pe care ti-o da mama, pe care ti-o dau cei dragi. Trebuie sa fii tu pe picioarele tale, la propriu, dar si la figurat. Sa intelegi cumva subtil ca lucrurile pe care ti le doresti nu iti pot fi date tot timpul, trebuie sa te duci sa le iei. Trebuie sa faci un efort de vointa, nu mai poti astepta sa primesti, dragostea celor din jur nu e suficienta uneori pentru a obtine ceva. Trebuie sa inveti sa mergi singur. Si o faci. Te ridici sovaitor, cazi, dar pana la urma inveti. Si PAMANTUL iti da forta, stabilitatea de care ai nevoie. 

         Iata ca toate activitatile de mai sus (mersul, inotul, zborul), care implica diverse medii (pamant, apa, aer) pot fi invatate. Poate ca ar trebui sa invatam sa inaintam si prin FOC. Nu exista vreun comportament care sa fie asimilat deplasarii prin foc. De ce ? Care e cheia acestei enigme ? Sa fie focul asimilat doar sentimentelor puternice (focul dragostei, dorinta arzatoare, pasiune mistuitoare, manios foc etc.) ? Oare trebuie sa invatam deplasarea prin foc doar la modul figurat ? Nu o putem invata si la modul propriu, nu putem inainta prin foc cu propriile noastre corpuri, asa cum o facem pe pamant, prin aer, prin apa. E o enigma atat de mare incat ma duce cu gandul la cealalta mare enigma a oamenilor: moartea. O fi vreo legatura intre cele doua ? De ce Apocalipsa e prevazuta cu foc ? De ce corpul se usuca dupa moarte? Uscarea ca proces fizic presupune disparitia apei, iar aceasta se realizeaza adesea prin caldura. 

         Societatea omeneasca a invatat multe pana acum. Poate ca ii e sortit sa invete si lectia focului. Indiferent daca aceasta lectie va fi invatata la modul propriu (deplasarea fizica prin foc) sau la modul figurat (prin intermediul sentimentelor puternice) ar trebui pentru inceput sa aplicam lectia importanta de la toate celalte forme de deplasare: lasa-te in voia mediului, ai incredere in el, relaxeaza-te si invata sa iti gasesti si mentii echilibrul. Si asa vom putea invata si sa ardem.

Ceata

Cand cauti viitorul in frunzele de toamna 
Si umezeala rece ti s-a lipit de piept 
Sunt mii de fluturi care, doamna, 
Se ascund sub sternul tau inert. 

Sunt mii de vietati ce-asteapta 
Sa-si cante partea din concert,
Sunt cei ce daruiesc in viata,
Sunt cei ce mor cand ei primesc. 

Cand se lipesc de talpa frunze 
Ce-ti imbacsesc un gand fugar, 
Ai soaptele chircite-n buze,
Ai forta-nchisa-n buzunar. 

Chircite sunt sperantele, domnita, 
Sunt visurile care ar putea 
Sa-ti dea o forta nemaintalnita, 
Daca, si numai daca, le-ai abandona. 

Cand te lovesc in fata frunze 
Si se lipesc de lacrimi, draga mea, 
Sunt amintiri ce alearga razvratite,
Sunt demoni care te vor devora. 

Sunt demoni multi in jur, de gheata 
Si nu esti singura, dar esti 
Surprinsa-n colivia ta de ceata, 
Surprinsa ca nu mai traiesti. 

Ai scris o poezie, dar... 
Ai vrut sa scapi mult prea usor,
Ramai cu pieptul tau amar 
Spre soare dar, sa ucizi dor. 

Sa ucizi vise, amintiri, 
Sperante, demoni, gheata, foc, 
Nu-ti fie teama de priviri,
De judecati sau de noroc. 

E ceat-afara sau sunt ochii 
Ce nu pot vedea orizontul ? 
Sunt faldurile unei rochii 
Si toamna-i cea care mascheaza totul ? 

Sa fie asta sau o lupta, 
Un razboi rece, ce-orizontul 
Ti-ascunde ochilor surprinsi ? 

Himerele sunt arme si sufletul e frontul.

Una, vrajitoarea

Vraja, vraja, vrajitoare 
Sa te duci la cin` te are, 
Sa-mi lasi negre noptile, 
Si senine zilele, 
Sa nu-mi dai fiori usori, 
Sau porumbei calatori, 
De la ea din zambete, 
Din surasuri, chicote. 
Nu-mi mai arde visele, 
Cand si-nchide genele 
Nu-mi ineca mintile, 
Cand ridica genele. 
Lasa-i ochii sa clipeasca 
Fara ca sa ma raneasca, 
Nu-mi rapi cuvintele, 
Cand isi strange buzele. 
Nu o mai trimite-n ganduri, 
N-o mai pomeni in canturi, 
N-o ascunde prin oglinzi, 
Sau povestile cu printi. 
Nu-mi trimite adiere 
De prin plete-i rebele, 
Sa ma tintuiasca-n loc 
Sa ma parjoleasca-n foc. 

Ia acum descantecul 
Zboara precum cantecul 
Pana la inima vrajitoarei, 
La buzele ispititoarei;
Fa-i-le sa se inroseasca, 
Sa ma cheme, sa sopteasca, 
Sa nu afle alinare, 
N-aiba pace sau scapare, 
Pana n-oi veni la ea, 
Si-oi ierta-o ca e rea. 

Sa o iert ca m-amageste, 
Ca nu-mi spune, nu-mi vorbeste,
Nu imi zice de ma place,
Du-te-ncolo ori incoace, 
Nu ma lasa s-o urasc, 
Nici s-o mangai, s-o iubesc, 
Nu-mi raspunde la saruturi, 
Ma trimite dupa fluturi. 

Si cand o fi sa imi spuna, 
Despre stele sau de luna, 
Sa ii zic ca nu imi pasa, 
Ca o vreau la mine acasa, 
Si-o s-o duc eu printre astri, 
Iar cu ochii mei albastri, 
O s-o duc in alta lume, 
Fara stele, fara nume, 
Fara luna sau vreun soare, 
Doar iubire calatoare, 
Doar un gand in toata lumea... 
Vrajitoare-i numai Una.

Povestea pulbilor

Într-un grăunte de nisip este o lume mică. O lume cu apă, flori, pomi, oraşe. Are chiar şi nişte locuitori. Locuitorii grăuntelui de nisip sunt pulbii. Pulbii sunt mulţi, seamănă cu toţii între ei şi alcătuiesc o societate foarte unită, organizată şi bine condusă. În timpurile străvechi pulbii erau atât de puternici încât bobul de nisip nu se mişca din loc, orice vijelie ar fi trecut peste el. 
Se spune că atunci când furtunile începeau pe pământ înţelepţii pulbi se strângeau în jurul celorlaţi locuitori pulbi şi toţi ridicau mâinile spre cer iar furtunile se potoleau îndată. Apărea soarele iar izvoare multe în numărul copiilor ce erau în burtica femeilor pulbe izvorau de îndată pe întreg pământul. 

Neînfrântă era împărăţia lor şi aveau un împărat care îi conducea de când lumea. Galben-împărat era numele lui şi foarte mândru era de puterea pe care o avea. Era scund, îndesat, cu ochi mici şi jucăuşi, dar era foarte puternic şi înţelept. Împăratul nu avea soaţă, însă era nemuritor şi o femeie cu care s-ar fi împreunat i-ar fi smuls darul nemuririi. Chiar dacă uneori se gândea la o soţie îşi alunga repede gândurile şi se ducea să născocească un mod de a se relaxa. Împăratului îi plăcea foarte mult să se joace, inventa tot felul de jocuri și concursuri la care îi invita şi pe pulbi iar ei erau fericiţi jucându-se cu împăratul lor. Şi împărăţia lor fericită era de neclintit. În înaltul cerului însă vrăjmaşii lor complotau neobosiţi...

Prințul Soare și Prințul Vânt nu știau ce să mai facă pentru a distruge mica lume a pulbilor. Cât timp voioșia și bucuria nu dispăreau însă din împărăția micului grăunte de nisip nu puțeau fi distruși. 

Pulbilor le plăcea să se joace și de aceea erau ei tare voioși. Le-ar fi plăcut să se joace și cu oamenii însă oamenii nu prea știau să se joace. Doar din când în când mai venea pe malul mării Fata cu Ochi de Argint. Făcea îngerași pe nisip, arunca cu nisipul în sus și îi plăcea să îl prindă. Iar pulbii, care o îndrăgeau mult pe fată, erau tare ghiduși și le plăcea să i se ascundă prin păr și pe umeri. Împăratul Galben, mai ales, nu-și mai încăpea în piele de bucurie când Fata cu Ochi de Argint venea să se joace pe plajă. Împăratul Galben avea însă un regret: nu știa cum să intre în vorbă cu oamenii și tare mult ar fi vrut să vorbească el cu fata cea jucăușă.

Dar într-o bună zi fata veni pe plajă tristă căci tatăl ei murise și rămăsese singură pe lume. Galben-Împărat își adună supușii și le ceru să găsească o modalitate de a o înveseli. Înțelepții inventară jocuri, pulbii spuseră bancuri ba chiar niște scriitori au pus pe hârtie o comedie grozavă. Dar cum să îi vorbească ? Cum să îi spună tot ce aveau de spus, cât le era de dragă, cât voiau să o ajute și să nu o mai vadă tristă ? În plus, dușmanii lor neobosiți se găsiră tocmai atunci să înceapă o nouă luptă. Vânturile din întreaga lume și soarele cel mai arzător porniră asupra micuților pulbi, care se împotriveau cu greu; se învălătucea nisipul groaznic. Iar furtuna o cuprinse și pe fată, o luă pe sus, o plimbă deasupra mării, o coborî în hăuri și o purtă peste stânci. Iar fata, văzând apriga dezlănțuire nu se mai împotrivi ci se lăsă în voia vântului și începu să își unduiască mâinile după mișcările aerului. Își dădu capul pe spate, trimise un sărut către aprigul Soare apoi se prăbuși la pământ, se roti, se înălță din nou, sări și pluti preț de o clipă, apoi alergă, se răsuci, își mișcă picioarele în ritm rapid, se dădu înapoi, îngenunche, se rostogoli pe țărm și apoi iar se ridică. Fata dansa. Iar Galben-împărat și supușii săi erau uimiți: nu mai văzuseră niciodată așa ceva. O urmară pe fată, începură să se rotească și ei, o învăluiră într-un nor de nisip, îi țopăiră pe umeri, îi mângâiară gleznele, se răsuciră ușor peste coapsele ei, alergară voios peste pieptul ei, se strecurară prin păr și învățară alături de ea să danseze. Și din unduirile lor fata află cât le era de dragă, cât de mult o iubeau, cât de mult le lipsea zâmbetul ei. Împreună dansară și uitară de luptă, de necaz, de griji, fură mai ușori, mai siguri, mai înțelepți. Vorbiseră. Și descoperiseră o mulțime de minuni, descoperiseră o lume nouă, mult mai vie, mai dinamică, liberă. Redescoperiseră zâmbetul, redescoperiseră magia Soarelui și năvălnicia Vântului. 

 Soarele și Vântul se mai îndărătnicesc și astăzi să lupte, dar, între timp, oamenii și firele de nisip au descoperit dansul. Și, odată cu el, o lume nouă. Aceeași lume. Și totuși una nouă…

Vultur alb si vultur negru

Au fost doi vulturi in vremea de demult, doi vulturi frati. Unul era negru si altul era alb. Sa le zicem, cu un anumit scop, Hugin si Munin. Hugin era alb-zapada si Munin ca noaptea de mandru. Cei doi isi petreceau ziua zburand in colturile lumii. Munin se intorcea cuminte la cuib la lasarea noptii, insa Hugin, de multe ori isi purta aripile si in creierii noptii catre stele. Desi frati, cei doi erau deosebiti: Hugin nu avea astampar si daca nu ar fi trebuit sa mai si manance si sa doarma pentru a se intrema ar fi colindat tot timpul. Munin era mai asezat, dupa ce se plimba putin se odihnea apoi iar mai facea un mic ocol si tot asa; ii placea mult cuibul lui, unde se simtea implinit. Munin obosea mult mai repede decat fratele sau, fiind si mult mai impozant ca statura. Nu se putea furisa chiar prin orice cotlon, in schimb Hugin era curios si il gaseai pitulat-cercetator in cele mai nebanuite unghere. 
Fiecare din cei doi avea insa un lucru care ii framanta: erau singuri. Nicio vulturita nu era in preajma lor si nici vreun alt animal iar ca sa ajunga in lume trebuiau sa strabata tare mult. Daca ar fi plecat catre colonia de vulturi nu ar mai fi ajuns si inapoi in timp util, caci i-ar fi prins zorii acolo. Iar cei doi erau si tematori si nu voiau sa innopteze in alt loc decat cuibul lor.

Treceau anotimpurile peste ei cum trec norii pe cerul de vara si ei erau nemuritori. Pana in ziua in care norii nu au mai vrut sa treaca pe cerul verii ci s-au oprit sa se odihneasca abatand o ploaie napraznica peste lume. Si vantul se poticni in copaci, suierand se certa cu lumea. Hugin si Munin stateau zgribuliti in cuibul lor, feriti de puhoi si se intrebau cand se va schimba groaznica vreme. Si a venit si acea zi in care soarele a spart panza norilor si a rasarit iar. Din cer au inceput sa cada seminte, copaci, flori si fructe. Iar in cuibul lor a aterizat o pana, una rosie, cum nu mai vazusera pana acum. Era cea mai frumoasa pana pe care o vazusera si erau batrani si vazusera multe. Si se intrebau amandoi de unde o fi pana neasemuita. Hugin si Munin stiau multe si invatasera multe, colindand lumea, insa misterul penei rosii era de nedeslusit. Atunci, cei doi jurara sa nu se mai intoarca la cuib pana nu ar fi gasit de unde vine pana rosie. 

Cei doi frati se despartira si apucara fiecare in alta parte a lumii, unul spre rasarit si celalalt spre apus. Mugin o lua inspre soare apune si calatori mult, innoptand pe unde apuca. Dadu rotocol pamantului mai mult de jumatate si nimic nu gasi. Cand era cat pe ce sa se lase pagubas ajunse pe o insula mica. Pe acea insula erau mii si mii de vulturi, o colonie imensa si toti vulturii erau maro. Dar din inaltul cerului el ii vazu rosii si cobori crezand ca o va gasi pe acea pasare careia ii lipseste o pana rosie. Dupa ce se intrema putin vazu ca se inselase, dar acea insula era plina de bunatati si isi zise sa mai zaboveasca putin ca sa se ospateze in voie. 

Astimp, Hugin pleca spre soare rasare si rataci pe multe carari. Vazu lucruri minunate, lucruri pe care nu le mai vazuse niciodata si fu cuprins de uimire. Cand aproape ca ispravise si el calatoria un gand ii trecu prin capsor si tasni spre inaltul cerului. Zbura spre inalt pana cand veni noaptea si il prinse in vazduh. Atunci la miezul noptii sosii la curtea Lunii. Luna nu era pe acasa ci era pe cer, sa isi faca datoria, dar intr-o colivie din iatacul ei vazu vulturita rosie. Hugin adormi la zidurile curtii Lunii privind la vulturita rosie. Cand Luna veni acasa in zori si se culca in iatacul ei, vulturita zbura din colivie si cei doi se intalnira. Si se zbenguira impreuna, prin inaltul cerului dar la caderea noptii, inainte ca Luna sa se trezeasca vulturita se intoarse in colivie. Trecura asa nenumarate zile si nopti si Hugin era fericit caci isi gasise perechea, cea mai frumoasa dintre vulturite. Numai ca slugile Lunii ii spusera acesteia despre ciudata comportare a vulturitei, care acum de abia astepta sa vina zorii si o zbughea din colivia ei. Cercetand, Luna afla de Hugin. Dar ea tinea ca la ochii din cap la vulturita ei si de frica sa nu ii fie rapita o zavori in colivia ei. A doua zi nu mai aparu sa se joace cu Hugin si acesta se intrista. Pleca mahnit si zbura neostoit pana la curtea Soarelui. Soarele, care stia ce e dragostea, doar si el fusese indragostit de mandra Luna mai demult, il intelese. Si atunci, ca sa il ajute, rasari cu toata forta intr-o buna zi si nu se potoli defel. Si noaptea nu mai venea si lucrurile din lume incepura sa arda si sa se topeasca. Asa se topira si lacatele de la colivia vulturitei care isi lua zborul de la curtea Lunii. Hugin ii multumi soarelui si pleca spre iubita lui. Dar si ea plecase sa il caute si nestiind unde se afla ratacira indelung fara a se gasi. 

Nu s-au gasit nici acum. Luna isi petrece fiecare noapte umbland si cercetand toate ungherele dupa vulturita ei draga, Soarele, uneori, mai da apriga arsita si lumina puternica astfel incat sa o elibereze pe vulturita din felurite capcane si sa il ajute pe Hugin sa o gaseasca. E un blestem insa si cei doi nu se vor intalni niciodata. Pentru ca, nestiind, cei doi vulturi au misiunea lor pe pamant. Hugin e Gandul, el trebuie sa zboare neobosit pe pamant, pentru a gasi toate minunile lui si sa se minuneze de creatia zeului. Vulturita rosie e Idealul si gandul nostru il cauta pretutindeni. Iar Munin, ei bine Munin dupa ce se intrema pe insula lui pleca din nou in lume, dar oricat ar fi zburat nu mai gasea drumul spre casa, spre cuibul lui. Si mereu se retragea pe insula acea, pare-mi-se fermecata, se odihnea, se intrema si apoi o lua de la capat. Munin e Memoria, memoria noastra care la un moment dat oboseste si se odihneste, memoria care rataceste incontinuu fara a gasi drumul spre fericire. Memoria nu mai stie unde se simtea bine si rataceste aiurea. Si Memoria nu va gasi niciodata vulturita rosie, doar Gandul ar putea sa o atinga. Candva... se vor regasi cu totii si vor fi fericiti. Dar trebuie sa fie vanturat pamantul, sa arda cu totul, sa piara inselatoarea apa si sa se linisteasca omenirea. Si atunci o sa zburam cu totii pana in inaltul cerului. 

Asa a fost, precum povestea spune, si asa va fi, cum spune profetia. Sa zburam pana atunci, prieteni, si sa nu uitam invatatura asta pentru fiii si nepotii nostri!

Nu sunt bureti

E soare bland si o tigara
In dimineata de afara,
Sunt blocuri cenusii si grele,
Sunt oameni tristi si fete rele.

E tulburata marea inauntru,
Torta stinsa, peisaj lacustru,
Un munte gol cu pesteri multe,
Dezamagiri, tavane goale si insulte.

Sunt soapte si-nauntru si afara,
Acolo-i soare, aici e seara,
Acolo-i un pustiu de conjunctura,
Aici e un desert cu alt-alura.

Acolo si aici sunt respiratii,
Sunt visuri, masti si transpiratii,
Se chinuie o lume acolo si aici:
Nu sunt medicamente pentru frici.

Am obosit sa ies si sa alerg,
Nu sunt bureti sa pot sa sterg,
Am cautat, nu sunt bureti,
Nu poti sa uiti, doar sa inveti.

Dor cu aripi zdrentuite

  

A fost odata o poveste care a inceput cand vantul nu apucase inca sa zbiceasca lutul ud al Pamantului abia creat. Povestea nu s-a terminat nici acum si continua pana la sfarsitul veacurilor. 

Intr-un ungher zacea, la inceput ud si slab, dorul. Avea aripi negre, zdrentuite, inca slabe. Era neajutorat. Cand primul om l-a vazut a vrut sa il omoare, ca sa ii crute suferinta. Dar i s-a facut mila de el si l-a luat sa il inchida in casa lui ca sa nu sufere afara in vant si soare aprig. Dorului ii placea la nebunie sa se cuibareasca langa om, pe piept. Era ca o pisica, se dezmierda, sfaraia si torcea pe pieptul lui. Dar fiind un dor magic cu cat se prelingea mai mult pe pieptul omului ii facea acestuia doua gauri unde statea cu ghearele lui. Si gaurile cresteau pe zi ce trecea. Cand a fost indeajuns de mare si omul a slabit putin nu mai avea nici un loc in casa lui. Se plimba ca o naluca fara sa stie de ce si unde. Haladuind, omul a ajuns pe marginea unui rau unde l-a furat somnul. Un sarpe s-a apropiat, s-a bagat in pipetul omului a furat un os si a vrut sa fuga cu el la stapanul sau. Cum cine ? Dracul. Un os din trupul omului era foarte valoros pentru Diabolicenia sa si ar fi putut sa stapaneasca Pamantul cu ajutorul lui. Dar miselul sarpe vrand sa treaca raul a pierdut osul in apa. Caci Dumnezeu veghea. Si din osul omului, din apa s-a ridicat mandra femeie, cu par balai. Femeia s-a apropiat de barbat si i-a acoperit ranile din piept cu pieptul ei. Se inchise rana barbatului si femeii ii crescura sanii in locurile de pe pieptul ei cu care astupase rana barbatului. De atunci au si barbatii si femeile sani, barbatii au niste rani vindecate si inchise cu un sfarc, insa. 

Plecara cei doi inapoi caci barbatul, vindecat vroia sa se intoarca la casa sa. Dorul il astepta si fu tare necajit cand vazu femeia. Caci femeia statea lipita de trupul barbatului si el nu mai avea unde sa se cuibareasca. Si a plecat dorul in lume. A plecat sa gaseasca un piept gol de barbat sau de femeie in care sa se cuibareasca. Din cand in cand mai gaseste pe cate cineva si il seaca de puteri. Dar nimic nu e ca la inceput si Dorul alearga sa se stabileasca undeva, caci toti cauta sa il alunge si sa il omoare. Nu s-a potolit nici acum . S-o potoli la Sfarsit, cand il va imbratisa Domnul. Dar pana atunci va mai curge multa apa pe acest pamant.