Vultur alb si vultur negru

Au fost doi vulturi in vremea de demult, doi vulturi frati. Unul era negru si altul era alb. Sa le zicem, cu un anumit scop, Hugin si Munin. Hugin era alb-zapada si Munin ca noaptea de mandru. Cei doi isi petreceau ziua zburand in colturile lumii. Munin se intorcea cuminte la cuib la lasarea noptii, insa Hugin, de multe ori isi purta aripile si in creierii noptii catre stele. Desi frati, cei doi erau deosebiti: Hugin nu avea astampar si daca nu ar fi trebuit sa mai si manance si sa doarma pentru a se intrema ar fi colindat tot timpul. Munin era mai asezat, dupa ce se plimba putin se odihnea apoi iar mai facea un mic ocol si tot asa; ii placea mult cuibul lui, unde se simtea implinit. Munin obosea mult mai repede decat fratele sau, fiind si mult mai impozant ca statura. Nu se putea furisa chiar prin orice cotlon, in schimb Hugin era curios si il gaseai pitulat-cercetator in cele mai nebanuite unghere. 
Fiecare din cei doi avea insa un lucru care ii framanta: erau singuri. Nicio vulturita nu era in preajma lor si nici vreun alt animal iar ca sa ajunga in lume trebuiau sa strabata tare mult. Daca ar fi plecat catre colonia de vulturi nu ar mai fi ajuns si inapoi in timp util, caci i-ar fi prins zorii acolo. Iar cei doi erau si tematori si nu voiau sa innopteze in alt loc decat cuibul lor.

Treceau anotimpurile peste ei cum trec norii pe cerul de vara si ei erau nemuritori. Pana in ziua in care norii nu au mai vrut sa treaca pe cerul verii ci s-au oprit sa se odihneasca abatand o ploaie napraznica peste lume. Si vantul se poticni in copaci, suierand se certa cu lumea. Hugin si Munin stateau zgribuliti in cuibul lor, feriti de puhoi si se intrebau cand se va schimba groaznica vreme. Si a venit si acea zi in care soarele a spart panza norilor si a rasarit iar. Din cer au inceput sa cada seminte, copaci, flori si fructe. Iar in cuibul lor a aterizat o pana, una rosie, cum nu mai vazusera pana acum. Era cea mai frumoasa pana pe care o vazusera si erau batrani si vazusera multe. Si se intrebau amandoi de unde o fi pana neasemuita. Hugin si Munin stiau multe si invatasera multe, colindand lumea, insa misterul penei rosii era de nedeslusit. Atunci, cei doi jurara sa nu se mai intoarca la cuib pana nu ar fi gasit de unde vine pana rosie. 

Cei doi frati se despartira si apucara fiecare in alta parte a lumii, unul spre rasarit si celalalt spre apus. Mugin o lua inspre soare apune si calatori mult, innoptand pe unde apuca. Dadu rotocol pamantului mai mult de jumatate si nimic nu gasi. Cand era cat pe ce sa se lase pagubas ajunse pe o insula mica. Pe acea insula erau mii si mii de vulturi, o colonie imensa si toti vulturii erau maro. Dar din inaltul cerului el ii vazu rosii si cobori crezand ca o va gasi pe acea pasare careia ii lipseste o pana rosie. Dupa ce se intrema putin vazu ca se inselase, dar acea insula era plina de bunatati si isi zise sa mai zaboveasca putin ca sa se ospateze in voie. 

Astimp, Hugin pleca spre soare rasare si rataci pe multe carari. Vazu lucruri minunate, lucruri pe care nu le mai vazuse niciodata si fu cuprins de uimire. Cand aproape ca ispravise si el calatoria un gand ii trecu prin capsor si tasni spre inaltul cerului. Zbura spre inalt pana cand veni noaptea si il prinse in vazduh. Atunci la miezul noptii sosii la curtea Lunii. Luna nu era pe acasa ci era pe cer, sa isi faca datoria, dar intr-o colivie din iatacul ei vazu vulturita rosie. Hugin adormi la zidurile curtii Lunii privind la vulturita rosie. Cand Luna veni acasa in zori si se culca in iatacul ei, vulturita zbura din colivie si cei doi se intalnira. Si se zbenguira impreuna, prin inaltul cerului dar la caderea noptii, inainte ca Luna sa se trezeasca vulturita se intoarse in colivie. Trecura asa nenumarate zile si nopti si Hugin era fericit caci isi gasise perechea, cea mai frumoasa dintre vulturite. Numai ca slugile Lunii ii spusera acesteia despre ciudata comportare a vulturitei, care acum de abia astepta sa vina zorii si o zbughea din colivia ei. Cercetand, Luna afla de Hugin. Dar ea tinea ca la ochii din cap la vulturita ei si de frica sa nu ii fie rapita o zavori in colivia ei. A doua zi nu mai aparu sa se joace cu Hugin si acesta se intrista. Pleca mahnit si zbura neostoit pana la curtea Soarelui. Soarele, care stia ce e dragostea, doar si el fusese indragostit de mandra Luna mai demult, il intelese. Si atunci, ca sa il ajute, rasari cu toata forta intr-o buna zi si nu se potoli defel. Si noaptea nu mai venea si lucrurile din lume incepura sa arda si sa se topeasca. Asa se topira si lacatele de la colivia vulturitei care isi lua zborul de la curtea Lunii. Hugin ii multumi soarelui si pleca spre iubita lui. Dar si ea plecase sa il caute si nestiind unde se afla ratacira indelung fara a se gasi. 

Nu s-au gasit nici acum. Luna isi petrece fiecare noapte umbland si cercetand toate ungherele dupa vulturita ei draga, Soarele, uneori, mai da apriga arsita si lumina puternica astfel incat sa o elibereze pe vulturita din felurite capcane si sa il ajute pe Hugin sa o gaseasca. E un blestem insa si cei doi nu se vor intalni niciodata. Pentru ca, nestiind, cei doi vulturi au misiunea lor pe pamant. Hugin e Gandul, el trebuie sa zboare neobosit pe pamant, pentru a gasi toate minunile lui si sa se minuneze de creatia zeului. Vulturita rosie e Idealul si gandul nostru il cauta pretutindeni. Iar Munin, ei bine Munin dupa ce se intrema pe insula lui pleca din nou in lume, dar oricat ar fi zburat nu mai gasea drumul spre casa, spre cuibul lui. Si mereu se retragea pe insula acea, pare-mi-se fermecata, se odihnea, se intrema si apoi o lua de la capat. Munin e Memoria, memoria noastra care la un moment dat oboseste si se odihneste, memoria care rataceste incontinuu fara a gasi drumul spre fericire. Memoria nu mai stie unde se simtea bine si rataceste aiurea. Si Memoria nu va gasi niciodata vulturita rosie, doar Gandul ar putea sa o atinga. Candva... se vor regasi cu totii si vor fi fericiti. Dar trebuie sa fie vanturat pamantul, sa arda cu totul, sa piara inselatoarea apa si sa se linisteasca omenirea. Si atunci o sa zburam cu totii pana in inaltul cerului. 

Asa a fost, precum povestea spune, si asa va fi, cum spune profetia. Sa zburam pana atunci, prieteni, si sa nu uitam invatatura asta pentru fiii si nepotii nostri!