miercuri, 24 iunie 2015

Relatie-pansament


Mi-era şi foame, şi lene. Trebuia să ies după mâncare, dar tocmai când eram cât pe ce să-mi iau zborul, l-am văzut din nou. Stătea ţanţos la el acasă, îşi umfla pieptul şi... petele, ah, petele alea.

-        Noroc la vânătoare, Huba! Şi noroc şi la Hulius, da, da!

Ce şerpoaică e şi asta! M-am uitat după ea lung, abia când s-a depărtat mi-am dat seama cât de slăbănoagă e, mizeria! Se făleşte cu ditamai pata aia mare de pe piept, de parcă numai ea ar mai fi pe lume cu pata aia. Dacă m-aş înfoia mai tare, i-aş arăta eu! Dar îmi era lene să fac pe grozava, mă uitasem după Hana și acum mă durea un pic gâtul. Eram amorțită după somnul de zi și, în plus, Hulius ăla îmi mai și făcea în ciudă cu penele, petele lui mici-mici și scorbura aia a lui care părea foarte mare. Știam că e martie și ar cam fi timpul să găsesc și eu un mascul bufniță cu care să-mi fac un rost, dar masculii din pădurea asta erau cam neconvingători. In cel mai bine dezvoltat, avea niște pete mari pe piept, nu puteam avea prea mare încredere, eu am nevoie de cineva cu gene bune. Și ochii lui erau mai deschiși decât ai altora, deci ăsta se aventura și seara după hrană, ce să fac eu cu el? Eu visam să dormim împreună până noaptea târziu, să ne trezim încet, să mă ciugule un pic după ureche, să-mi chirăie câteva vorbe dulci și apoi să trecem la treabă. Știți voi... Iar când vom avea pui, eu să stau cuminte în scorbură și el să îmi aducă de mâncare. E drept, Hulius îmi plăcea, chiar dacă el locuia de partea cealaltă a poienii, în pădurea cea mare. Dar eu nu cunoșteam pădurea aceea și nu prea mă aventuram în locuri necunoscute, cine știe pe teritoriul cui intru. Îl auzeam adesea când fluiera în timp ce își aranja penajul. Da, era frumos și părea să aibă o scorbură dată naibii. Dar nu știam dacă merita efortul.
Adevărul era că eram foarte dezamăgită în primăvara aceea de masculi. Îmbătrânisem sau nu știu ce se întâmplase, dar eram mult mai pretențioasă și nu mai găseam ce îmi doream așa ușor. Eh, nu mai sunt masculii cum erau odată. Mă apucase filozofia și mie îmi chiorăiau mațele. Dar petele mici ale lui Hulius tare mă mai îmbiau. „Bine, fie ce-o fi, mă duc la el!”. Când eram pe la mijlocul poienii l-am văzut pe micuț. M-am repezit spre el, a fost ușor de prins. Șoricelul ăsta avea să îmi astâmpere foamea pentru ceva timp. Speram să nu aibă oase prea mari, peste 6 ore m-ar fi durut când dădeam afară. Dar trebuie să recunosc că a fost delicios. Era cât pe ce să uit de ce plecasem. M-am uitat spre scorbura lui Hulius din nou și... ce crezi că se întâmplase? Nenorocita de Hana venise în vizită la el. Se învârtea de mama focului pe lângă ea, dansa, cânta, parcă nu mai văzuse femelă niciodată în viața lui. Ce curvă Hana asta! Mi se dăduse mare prietenă, proastă am fost că i l-am arătat pe Hulius și împărtășisem cu ea visurile mele. Au intrat amândoi în scorbură. Era clar. Am început să urlu de ciudă, făceam ca toate alea. În câteva secunde m-am trezit înconjurată de cinci masculi. Mă uitam la ei perplexă, nu mă așteptasem la asta. Pe unii nu îi mai văzusem niciodată. Acu` e acu`, ce fac? Hulius era pierdut iar eu eram înconjurată de cinci masculi tare pofticioși, după cum mă priveau fix. Unul singur își cam rotea capul, stânga, spate, dreapta, spate. Ori era bolnav, ori cam indecis. Nu aveam nevoie de masculi nehotărâți lângă mine. Dar ceilalți patru...

-          Bine, acum hai să vedem care o aveți mai mare! Scorbura, băieți, scorbura. Of! Tu zici că ai două etaje? N-aș fi zis asta, uitându-mă la tine. Bine, hai că vin cu tine.

 O scorbură cu două etaje părea un compromis bun. Sau... cine știe? Cert era că aveam nevoie de ceva după dezamăgirea cu Hulius. Bestia!

 

Niciun comentariu: