De forma
Prin urmare, am recurs la apret. Sitam ca efectul este
garantat, dar nu numai ca imbatosa sufletul, insa il si asprea si il facea
impermeabil. Si eu ce sa fac cu toate lacrimile, unde sa le arunc, cine sa le
mai absoarba? Nu, nu, am zis, sufletul meu are nevoie macar de gulere moi,
macar ele sa fie moi si restul dur.
Am incercat apoi niste veste. Avantajul lor este ca sunt
aspectuoase si protejeaza, dar au si dezavantaje: uneori sufoca, alteori
inseala asupra formei sufletului. Nu oi fi eu in cea mai buna forma, dar m-as
uri tare mult daca as insela asupra trunchiului sufletului meu. Adica e chiar
vorba de trunchi, de mijloc, de centrul sufletului meu, cum sa-l camuflez, cum
sa support sa-mi spui intr-o zi: “Am crezut ca esti un poliedru neregulat, m-am
atasat de fiecare colt, de laturile tale mai bune sau mai rele, de fiecare
unghi cu obtuozitatile tale sau rautatile tale ascutite, insa m-ai inselat si
esti doar o gaura, un cerc gol, nici macar o sfera, doar un cerc decupat intr-o
masca precum un ochi tamp, prostesc si inutil”. Si sunt numai ochiuri, doamna,
ochiuri si ochiulete goale, din fire neincurcate, moi si lalai, de aceea m-am
tot desirat si… Nu, nici vestele nu rezolva nimic.
Butonii. Cata eleganta! I-am incercat si m-am ingrijorat
de cata mandrie m-a cuprins dupa ce i-am pus. Nu mai era loc de smerenie, nici
vorba de umilinta sau blandete. Eram stralucitor si nu-mi pasa de restul. Stii,
doare sa nu-ti pese, de fapt, dar e genul acelea de durere cu care te poti obisnui.
Dar nu de aceea am renuntat si la butoni, ci pentru ca manecile imi strangeau
acum incheieturile si nu mai puteam lucra cu mainile. Iar sufletul meu trebuie
sa lucreze, trebuie sa creeze cu mainile alea, sa dea forma si sens lucrurilor,
sa scrie, sa deseneze, sa imbratiseze.
Am cautat mai departe alte si alte lucruri care sa ma
intareasca si sa ma protejeze si intr-un tarziu mi-am dat seama: sufletul meu
nu avea picioare. De aceea era atat de anemic, de moale, caci el nu se misca,
nu umbla, nu cunostea indeaproape alte suflete. El era cuminte, linistit,
statea. Asa ca acum imi cresc niste picioare. Se poate, stiu, e greu, insa déjà
parca au inceput sa se vada. Apoi va trebui sa invat sa merg, sa sar, sa cad,
sa urc. Vai de cel ce nu da picioare sufletului sa si-l mearga spre sine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu