Mi-era
şi foame, şi lene. Trebuia să ies după mâncare, dar tocmai când eram cât pe ce
să-mi iau zborul, l-am văzut din nou. Stătea ţanţos la el acasă, îşi umfla
pieptul şi... petele, ah, petele alea.
-
Noroc la vânătoare, Huba! Şi noroc
şi la Hulius, da, da!
Ce
şerpoaică e şi asta! M-am uitat după ea lung, abia când s-a depărtat mi-am dat
seama cât de slăbănoagă e, mizeria! Se făleşte cu ditamai pata aia mare de pe
piept, de parcă numai ea ar mai fi pe lume cu pata aia. Dacă m-aş înfoia mai
tare, i-aş arăta eu! Dar îmi era lene să fac pe grozava, mă uitasem după Hana
și acum mă durea un pic gâtul. Eram amorțită după somnul de zi și, în plus,
Hulius ăla îmi mai și făcea în ciudă cu penele, petele lui mici-mici și scorbura
aia a lui care părea foarte mare. Știam că e martie și ar cam fi timpul să
găsesc și eu un mascul bufniță cu care să-mi fac un rost, dar masculii din
pădurea asta erau cam neconvingători. In cel mai bine dezvoltat, avea niște pete
mari pe piept, nu puteam avea prea mare încredere, eu am nevoie de cineva
cu gene bune. Și ochii lui erau mai deschiși decât ai altora, deci ăsta se aventura
și seara după hrană, ce să fac eu cu el? Eu visam să dormim împreună până noaptea
târziu, să ne trezim încet, să mă ciugule un pic după ureche, să-mi chirăie
câteva vorbe dulci și apoi să trecem la treabă. Știți voi... Iar când vom avea
pui, eu să stau cuminte în scorbură și el să îmi aducă de mâncare. E drept,
Hulius îmi plăcea, chiar dacă el locuia de partea cealaltă a poienii, în
pădurea cea mare. Dar eu nu cunoșteam pădurea aceea și nu prea mă aventuram în
locuri necunoscute, cine știe pe teritoriul cui intru. Îl auzeam adesea când
fluiera în timp ce își aranja penajul. Da, era frumos și părea să aibă o
scorbură dată naibii. Dar nu știam dacă merita efortul.
Adevărul era că eram
foarte dezamăgită în primăvara aceea de masculi. Îmbătrânisem sau nu știu ce se
întâmplase, dar eram mult mai pretențioasă și nu mai găseam ce îmi doream așa
ușor. Eh, nu mai sunt masculii cum erau odată. Mă apucase filozofia și mie îmi
chiorăiau mațele. Dar petele mici ale lui Hulius tare mă mai îmbiau. „Bine, fie
ce-o fi, mă duc la el!”. Când eram pe la mijlocul poienii l-am văzut pe micuț.
M-am repezit spre el, a fost ușor de prins. Șoricelul ăsta avea să îmi
astâmpere foamea pentru ceva timp. Speram să nu aibă oase prea mari, peste 6
ore m-ar fi durut când dădeam afară. Dar trebuie să recunosc că a fost
delicios. Era cât pe ce să uit de ce plecasem. M-am uitat spre scorbura lui
Hulius din nou și... ce crezi că se întâmplase? Nenorocita de Hana venise în
vizită la el. Se învârtea de mama focului pe lângă ea, dansa, cânta, parcă nu
mai văzuse femelă niciodată în viața lui. Ce curvă Hana asta! Mi se dăduse mare
prietenă, proastă am fost că i l-am arătat pe Hulius și împărtășisem cu ea
visurile mele. Au intrat amândoi în scorbură. Era clar. Am început să urlu de
ciudă, făceam ca toate alea. În câteva secunde m-am trezit înconjurată de cinci
masculi. Mă uitam la ei perplexă, nu mă așteptasem la asta. Pe unii nu îi mai
văzusem niciodată. Acu` e acu`, ce fac? Hulius era pierdut iar eu eram
înconjurată de cinci masculi tare pofticioși, după cum mă priveau fix. Unul
singur își cam rotea capul, stânga, spate, dreapta, spate. Ori era bolnav, ori
cam indecis. Nu aveam nevoie de masculi nehotărâți lângă mine. Dar ceilalți
patru...
-
Bine, acum hai să vedem care o
aveți mai mare! Scorbura, băieți, scorbura. Of! Tu zici că ai două etaje? N-aș
fi zis asta, uitându-mă la tine. Bine, hai că vin cu tine.
O scorbură cu două etaje părea un compromis
bun. Sau... cine știe? Cert era că aveam nevoie de ceva după
dezamăgirea cu Hulius. Bestia!