Pasarea Neagra a Dorului

             Pasarea Alba a Deznadejdii era cea mai urata din neamul ei. Nimeni nu o suporta si nimeni nu voia sa aiba de a face cu ea. Era cea mai trista si cea mai ciudata dintre toate. Traia singura la marginea padurii de safir, padurea albastra a oricarui suflet. Toti ii ocoleau cuibul si plutind deasupra pamantului nimeni nu-si arunca ochii spre casa-i marunta si plina de lacate. Cu exceptia unui pitigoi, o pasare foarte vesela si tare vorbareata. Era socotit un pasaroi de treaba, cu care te puteai simti bine si toata lumea care intra in contact cu el il aprecia foarte tare. Era sprintar si copilaros, toata ziua alerga de colo pana colo, negasindu-si parca locul. Facea parte din neamul Pitigoilor de Gand Fierbinte, care erau intotdeauna cei ce infiripau dragostea mai peste tot, netinand seama de limitele padurii de safir si nici de neamul pe care il atacau. Erau neintrecute iscoade si nimeni nu reusea sa ti se strecoare pe sub piele ca un Pitigoi de Gand Fierbinte. Iar tanarul nostru pitigoi era singurul care vorbea cu Pasarea Alba a Deznadejdii. Vezi bine, si ei ii placea de naiva pasare multicolora cu gand fierbinte, caci era un mandru pasaroi. De altfel, neamul lui era cel mai mandru si mai chipes din intreaga padure. Dar pasarea alba era foarte batrana acum iar puterile ei erau din ce in ce mai mari. La acel neam de pasari, cu cat imbatranesc mai tare cu atat puterile lor cresc; iar aceste pasari mor doar cand sunt parjolite cu foc curat de inima neinfricata.

            Pitigoiul nostru nevolnic cazu bolnav din cauza pasarii albe. Caci vorba batranei putea fi tare vicleana si mult rau putea face. Saraca, insa, nu voise sa-l imbolnaveasca cu vorba ei pe pitigoi, insa ceva ciudat i se intampla si ei. Simtea ca nu isi mai putea stavili puterile cu nici un chip, asta cam de cand Gandul Fierbinte incepuse sa-i dea tarcoale dimineata si sa-i povesteasca viata fiecarei stele de pe cer. Dar o lege nescrisa spunea tuturor pasarilor sa se fereasca de a se imperechea diversele neamuri intre ele, caci asa era mai bine si lumea e mai fericita asa. Si pana atunci nimeni nu incalcase legea si nici suferinta dragostei nu aparuse. Unii povesteau ca ar fi vazut-o pe ici pe colo, ca o umbra, dar nu era nimeni sigur de existenta ei. Intre timp, tanarul pitigoi suferea mult si nimeni din neamul lui nu il putea ajuta; nici cei mai mesteri vraci, nici cele mai mai mari vrajitoare din regat nu puteau sa ii vindece rana. Ba chiar, usor, usor toata lumea incepu sa il paraseasca fiindca un liliac negru imprastiase intr-o seara zvonul ca boala tanarului era foarte contagioasa. Ce nu stia nimeni din padure era ca in ascuns Pasarea Alba Deznadejdii venea la el in timpul cand noaptea punea de mancare si stelele se sculau ca sa se duca la joaca. Toata lumea era fericita, insa se inmultisera rapoartele despre aparitia misterioasei umbre negre. Ciocanitorile, egretele, papagalii, mierlele, chiar si aricii sau caprioarele spuneau ca au vazut-o. Ar fi fost in stare sa jure pe cartea lor sfanta, insa pasarile nu aveau o carte scrisa a legii lor, ci o transmiteau din cioc in cioc, iar animalele pierdusera cartea asta, unii spuneau chiar ca odata demult ar fi fost mancata de o maimuta tare curioasa. 

            Si a venit si noaptea cu luna plina. In acea noapte lacul scanteia mai tare ca oricand, bufnitele sopteau formule magice tolanite pe crengile unui stejar de 300 de ani, iar liliecii tocmai hotarasera sa danseze in acea noapte un dans stravechi, de cand lumea incepuse. Si toate erau frumoase pana o pasare ce parea fi umbra mai mult decat carne strabatu rapid lacul. Bufnitele au inteles totul atunci. Pasarea Alba a deznadejdii se indragostise in asa masura de tanarui Pitigoi de Gand Fierbinte ca incepuse sa arda singur si usor, usor sufletul ei se transforma in jaratec, iar umbra ii era chipul. Iar pitigoiul sprintar era mai vesel ca oricand, mai frumos ca niciodata, doar ca nu prea mai era vorbaret, caci vorbele ii pierisera, fiindca nu mai aveau sens. Toata padurea se revolta insa, caci cele doua pasari incalcasera tabu-ul si se imperecheasera. Si desi galagia era mare si toate pasarile si animalele se contraziceau si nu stiau ce sa faca in situatia data, pasarea alba si pitigoiul multicolor erau fericiti. Bufnitele au fost cele care au sugerat ca sa fie alungati, dar nu toata lumea era de acord cu ele. Insa acum nimeni nu mai vorbea nici cu pitigoiul, nici cu batrana pasare alba, iar cei doi traiau stingheri la marginea padurii. Fericirea insa traia cu ei. 

           Tanarul pitigoi implini trei ani, ca si cand o clipa ar fi trecut in zbor si trebui sa plece, caci in neamul lor, dupa ce implineai trei ani trebuia sa faci o calatorie lunga. Nimeni nu stia daca te vei mai intoarce, dar calatoria era necesara, era o traditie pe care nimeni nu indraznea sa o incalce. Iar in clipa cand, plangand, tanarul pitigoi isi lua ramas bun toata lumea putu sa vada ca umbra neagra si misterioasa de care toata lumea nu era sigura ca exista aparu in carne si oase. Si incepu sa chinuie toata padurea, caci ea era Pasarea Neagra a Dorului. De fapt , aceasta pasare prinsese puteri tocmai din imperecherea Pasarii albe a Deznadejdii cu Pitigoiul de Gand Fierbinte. Ea fusese o umbra, caci la inceputul lumii Dumnezeu stia ca odata aceasta se va intampla si Dorul Nebun se va infatisa lumii atunci. Deznadejdea alba bantuia padurea, iar Negrul Dor o incingea, o racea, ii dadea aripi paduri ca apoi sa o prabuseasca la loc. El dispare doar cand tanarul pitigoi se intoarce din calatorie. Cine stie cand se va intoarce... iar timpul nu mai trece intr-o clipa acum, ci o clipa trece ca un cutit prin carne. 

N-a vazut nimeni un pitigoi zanatic ?